O descoperire fără precedent: Un amfibian cu armură osoasă a trăit toată viața în ocean, acum 237 de milioane de ani

O descoperire paleontologică din China ar putea schimba ceea ce se știa până acum despre evoluția amfibienilor. Cercetătorii au identificat fosilele unei creaturi care pare să fi trăit permanent în mediul marin, deși amfibienii cunoscuți în prezent nu sunt adaptați pentru o viață petrecută în apa sărată.

Animalul, numit Gerrothorax maritimus, avea corpul masiv, turtit și acoperit cu plăci osoase dure. A trăit în urmă cu aproximativ 237 de milioane de ani, în perioada Triasicului târziu, când regiunea din China în care au fost descoperite fosilele era acoperită de mare.

Cele două exemplare analizate oferă indicii importante despre un mod de viață extrem de neobișnuit. Distanța mare față de orice posibilă insulă, starea de conservare a scheletelor și analiza chimică a oaselor sugerează că aceste animale nu ajunseseră întâmplător în ocean. Este posibil să fi crescut și să fi trăit acolo pe tot parcursul vieții.

Un amfibian care a sfidat limitele cunoscute ale grupului său

În prezent, niciun amfibian nu trăiește exclusiv în ocean. Pielea acestor animale este, în general, permeabilă și are un rol important în schimbul de apă și gaze. Contactul permanent cu apa sărată poate afecta echilibrul organismului, motiv pentru care majoritatea amfibienilor nu sunt adaptați unui asemenea mediu.

Fosilele descoperite în China indică însă existența unei excepții spectaculoase. Gerrothorax maritimus ar fi reușit să se adapteze la condițiile marine și să își petreacă întreaga existență în apă sărată.

Cele două exemplare au fost descoperite de agricultori locali în comitatul Guanling, în provincia Guizhou. Fosilele provin dintr-un strat de rocă vechi de aproximativ 237 de milioane de ani, aflat într-o regiune cunoscută pentru bogăția sa în vestigii din Triasic.

În acea perioadă, zona era complet acoperită de mare. Animalul trăia într-un ecosistem marin în care existau și ihtiozauri, țestoase și crinoide.

Geologul Lipin Diao și colegii săi au prezentat noua specie într-un studiu publicat în revista Nature Ecology & Evolution. Cercetarea aduce dovezi că unele forme străvechi de amfibieni au putut depăși limitele ecologice întâlnite la speciile actuale.

Armura osoasă îl diferenția de amfibienii din zilele noastre

Unul dintre cele mai interesante aspecte ale acestei creaturi era aspectul său fizic. Spre deosebire de amfibienii actuali, care au de obicei pielea moale și corpul flexibil, Gerrothorax maritimus avea o structură robustă, protejată de plăci osoase dure.

Cercetătorii au luat în calcul și rolul pe care această structură l-ar fi putut avea în adaptarea la mediul marin. Dacă pielea animalului era la fel de permeabilă precum cea a amfibienilor moderni, plăcile osoase ar fi limitat absorbția apei prin suprafața corpului.

În aceste condiții, animalul ar fi trebuit să obțină apa necesară prin înghițire și să o absoarbă prin sistemul digestiv. Aceasta ar fi fost o diferență importantă față de numeroasele specii de amfibieni care trăiesc astăzi.

Corpul său era turtit și foarte robust. Membrele erau relativ slabe, iar greutatea armurii ar fi făcut deplasarea pe uscat dificilă. Specialiștii nu exclud că animalul ar fi putut reveni ocazional pe uscat, dar dovezile descoperite susțin mai degrabă un stil de viață predominant sau chiar complet marin.

Vezi și: Descoperire rară într-o fosilă de 115 milioane de ani! Cercetătorii au identificat urme de sânge în oasele unui dinozaur

Fosilele au fost găsite la peste 30 de kilometri de cele mai apropiate insule

Un argument important în favoarea vieții marine este locul în care au fost descoperite cele două exemplare.

Ambele fosile se aflau la o distanță de peste 30 de kilometri de orice insulă care ar fi putut exista în acea regiune în Triasic. Această distanță ridică o întrebare: ar fi putut animalele să ajungă în larg după ce au murit pe uscat?

Cercetătorii au analizat această posibilitate, dar au considerat-o puțin probabilă. Ambele schelete sunt aproape complete, iar unele dintre cele mai fragile părți ale corpului, inclusiv degetele, s-au păstrat.

În mod obișnuit, atunci când trupul unui animal ajunge în mare după moarte, curenții și procesele de descompunere pot desprinde treptat anumite părți ale scheletului. Membrele sunt printre structurile care se pierd relativ repede.

Dacă aceste exemplare ar fi fost transportate pe o distanță atât de mare, ar fi fost puțin probabil ca scheletele să rămână atât de bine conservate.

Paleontologul Ryosuke Motani, de la Universitatea din California, Davis, unul dintre autorii cercetării, a explicat că păstrarea degetelor reprezintă un indiciu important. Acest lucru sugerează că animalele au murit în apropierea locului în care trăiau, nu că au fost aduse acolo de curenții marini.

Analiza oaselor a oferit dovezi că animalul consuma apă de mare

Pentru a verifica dacă Gerrothorax maritimus trăia cu adevărat în mediul marin, cercetătorii au analizat compoziția chimică a oaselor fosilizate.

Atenția lor s-a îndreptat către stronțiu, un element chimic care se găsește în cantități mici în mediul natural și care se poate acumula în oasele animalelor.

Stronțiul are mai mulți izotopi, iar raportul dintre două dintre formele sale, stronțiu-87 și stronțiu-86, diferă în funcție de mediul în care se găsește. Pe uscat, valorile sunt influențate de tipul rocilor dintr-o anumită regiune. În schimb, apa oceanelor are un raport relativ uniform la scară globală.

Această diferență este importantă. Ea sugerează că animalele au crescut consumând apă de mare, iar semnătura chimică a acesteia a rămas în țesutul osos până la fosilizare.

Prin urmare, analiza izotopilor de stronțiu oferă un argument suplimentar în sprijinul ipotezei că această specie era adaptată la viața în ocean.

Cât de mare era creatura care a trăit în ocean acum 237 de milioane de ani

Cel mai bine conservat dintre cele două exemplare are o lungime de cel puțin 73,7 centimetri, măsurată de-a lungul liniei mediane a corpului. Totuși, câteva vertebre din coadă lipsesc, ceea ce înseamnă că dimensiunea reală ar fi putut fi mai mare.

Din punctul de vedere al masei corporale, animalul ar fi putut fi comparabil cu o salamandră uriașă. Diferența era însă evidentă în forma corpului.

În timp ce salamandrele uriașe au un corp lung și alungit, Gerrothorax maritimus era mult mai compact, masiv și turtit. Această conformație, împreună cu armura osoasă și membrele relativ slabe, îl făcea să fie foarte diferit de amfibienii pe care îi cunoaștem astăzi.

Vezi și: Peștele cu aspect „extraterestru”, surprins în adâncurile Oceanului Pacific. Are capul transparent, iar ochii verzi se află în interiorul craniului / VIDEO

Ce schimbă această descoperire în înțelegerea evoluției amfibienilor

Fosilele reprezintă o dovadă importantă că evoluția amfibienilor a fost mai diversă decât sugerau descoperirile anterioare. Deși speciile actuale sunt legate în principal de habitatele terestre și de cele cu apă dulce, strămoșii lor îndepărtați ar fi putut ocupa și medii marine.

Descoperirea nu înseamnă că amfibienii moderni pot trăi în ocean, ci că anumite forme străvechi au dezvoltat adaptări diferite față de cele întâlnite în prezent.

Cercetarea publicată în Nature Ecology & Evolution oferă astfel o perspectivă nouă asupra modului în care vertebratele au colonizat diferite ecosisteme de-a lungul timpului. Gerrothorax maritimus rămâne un exemplu neobișnuit al capacității unor animale preistorice de a se adapta la condiții care, pentru rudele lor actuale, ar fi greu de suportat.

Sursa: sciencealert.com