Autostrăzile, agricultura și dispariția habitatelor pun presiune pe mamiferele sălbatice din România. Alexandru Bulacu, zoolog: „Orice încercare de recuperare a unei specii este mult, mult mai scumpă decât procesul prin care se pierde” EXCLUSIV

În România încă există locuri în care sălbăticia a rămas neatinsă, însă, uneori din motive lesne de înțeles, oamenii au ajuns tot mai aproape de habitatele unor mamifere, ajunse acum în minoritate pe propriile terenuri. Unele au reușit să se întoarcă după ce au dispărut din anumite regiuni, pentru altele există proiecte de reintroducere, dar există și specii pe care riscăm să vedem, curând, „doar în cărți”. Alexandru Bulacu, director executiv al Societății Române de Sălbăticie, a vorbit într-un interviu acordat pentru zooland.ro despre mamiferele care se află în pericol, unele chiar emblematice pentru țara noastră, și a subliniat că protejarea naturii nu este doar despre animale, ci despre noi toți.

Unele mamifere sălbatice din România devin tot mai greu de întâlnit

Auzim atât de des sintagma „animale pe cale de dispariție” încât, de multe ori, nici nu-i mai acordăm importanța pe care o merită. Iar atunci când se aduc în discuție mamiferele de pe teritoriul României care se află în pericol, în contextul unor amenințări precum braconajul sau distrugerea habitatelor, situația nu este atât de simplu de evaluat, după cum a explicat Alexandru Bulacu, expert zoolog și director executiv al Societății Române de Sălbăticie:

„Este greu să le numim chiar pe toate, pentru că despre unele există studii foarte serioase și amănunțite și evident că putem vorbi despre zimbru, de exemplu, care s-a întors în România și care la nivel european, fiind o specie europeană, nu mai este considerat nici măcar vulnerabil. Doar că pe teritoriul României avem undeva la peste 400 de exemplare aflate în libertate ca urmare a unor procese de reintroducere, dar asta nu înseamnă că specia pe teritoriul României se află în cea mai bună situație.

Există semnalări, dar fără a exista studii foarte amănunțite, așa cum am mintea mai devreme, despre dihorul pătat sau chiar despre dihorul comun, cum că este din ce în ce mai rar observat. Ceea ce înseamnă că poate exista un declin al populației la nivel național.

De asemenea avem semnalări că în anumite zone bizamul este și el cumva în declin ca populație. Din nou, studii serioase existente arată că nurca europeană, care la nivel mondial, conform clasificării IUCN (Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii) este critic amenințată cu dispariția. Din fericire, în România există o populație sălbatică aproape consistentă, ca să nu postulăm. Vorbim de nurca europeană, care este ca populație în Delta Dunării, dar prezența ei pe râurile intracarpatice, de exemplu, nu mai este confirmată în ultimii ani”.

Braconajul nu mai este principalul pericol pentru mamiferele sălbatice

Una dintre veștile bune este aceea că, în prezent, braconajul nu mai este printre principalele amenințări pentru mamiferele sălbatice.

„Nu cred că mai putem vorbi astăzi de amenințarea directă a braconajului, pentru că braconajul exista în anii ‘50-’60, poate ca și factor important. Pentru că erau valoroase pieile acestor animale, ele erau căutate pentru blana lor. Ei bine, astăzi interesul a crescut în mod semnificativ, nu mai este o specie care să prezinte interes pentru braconieri. Deci nu aș acuza braconajul. Iar braconajul rămâne mai mult teoretic, pentru că sunt dovedite puține cazuri în România și de cele mai multe ori nu la speciile amenințate sau vulnerabile”, a explicat specialistul.

Citește și: De ce nu se mai tem urșii de oameni? Motivele reale pentru care comportamentul lor s-a schimbat în ultimii ani și cum pot fi prevenite tragediile: „Dacă singurul nostru răspuns este glonțul, nu gestionăm problema. Doar eliminăm, pe rând, victimele propriilor noastre greșeli” EXCLUSIV

Pentru oameni, o autostradă înseamnă un drum mai rapid. Pentru animale, poate deveni un zid

Oamenii au nevoie de autostrăzi, de construcții, într-un cuvânt „de evoluție”, dar nu trebuie să uităm că acestea sunt amplasate în locuri în care animalele își desfășoară întreaga viață. Alexandru Bulacu atrage atenția însă că nu poate fi indicat un singur factor drept responsabil pentru declinul unei specii. Poluarea din trecut, agricultura intensivă, desecările și dezvoltarea infrastructurii au lăsat fiecare urme:

„E foarte greu să definim, ‘distrugerea habitatelor este factorul principal care a dus la diminuarea populației sau la dispariția unor specii’, ci există factori cumulativi. Adică trebuie să ne amintim și de poluarea care a fost în anii ‘70-’80, din agricultura intensivă în plină dezvoltare, în care se utilizau substanțe, iată, astăzi interzise în Europa, precum era DDT-ul, extrem de poluant, și care polua nu doar solul și hrana animalelor, ci și apele, deci cu impact destul de mare.

Și sigur, distrugerea habitatelor trebuie văzută cumva, dacă doriți, ușor ponderat. Adică, sigur, distrugerea habitatelor vine de unde? De la construcții, de la infrastructură, de la agricultură, de la desecările care s-au făcut cel puțin, din nou, în anii ‘70, poate și ‘80. Doar că va trebui să ne gândim de fiecare dată la toate aspectele, adică și la dezvoltarea socio-economică, pe care o clamăm cu toții, dar și la păstrarea habitatelor.

Și când vorbim, de exemplu, de infrastructură, mă tot întorc la acest subiect. Foarte greu reușim în România să construim autostrăzi și veșnic avem dezbateri publice extrem de laborioase:de ce anumite organizații cer poduri, acele poduri verzi sau tuneluri sau diferite metode prin care animalele să poată migra dintr-o parte în alta, pentru că trebuie să ne imaginăm aceste… Clar, toți avem nevoie de autostrăzi, ni le dorim, le folosim pe cele care deja le avem, doar că ele sunt așa ca un mare zid peste care animalele trec foarte greu. Sunt foarte multe decese din cauza traversării autostrăzilor și a drumurilor în general. Și atunci va trebui să fim foarte atenți la ce construim, la modul în care construim, astfel încât să găsim echilibru de care avem cu toții nevoie și între dezvoltarea asta socio-economică dezirabilă, dar și de conservarea speciilor și a habitatelor atât cât putem în epoca în care trăim”.

Dihorul nu este dăunătorul din curtea bunicii: „Natura știe să lucreze și noi nu trebuie decât să o sprijinim sau măcar să nu împiedicăm să facă lucrurile care ne sunt până la urmă și nouă folositoare”.

Mai puțin luată în calcul, o altă formă de presiune asupra animalelor sălbatice este reprezentată de prejudecățile pe care oamenii le au despre unele specii. Dihorul este un astfel de exemplu. Pentru oamenii care au crescut la țară, imaginea lui este uneori legată de găinile dispărute din gospodărie, de capcane sau de otrăvuri puse pentru a scăpa de un animal considerat „dăunător”. Numai că, în realitate, acesta are rolul său.

„Aici vorbim și de un alt aspect important în tot ce înseamnă conservarea naturii, de educație. Educație care a fost efectuată într-un anumit fel acum 40-50 de ani și cu toții știm că, vai de mine, ‘ce dăunător este dihorul’, doar că sunt puține exemplare care trăiesc pe lângă casă, sunt mult mai multe cele aflate în natură și care, desigur, au rolul lor în păstrarea unui echilibru. Pentru că nu mănâncă doar păsările. Sigur că sunt exemplare care găsesc oportunitatea de a locui chiar în podul unei case și în jurul acelei case sunt alte gospodării care au păsări de tot felul și e ușor de procurat hrană.

Dar educația trebuie îndreptată în sensul în care să vedem cu toții care este valoarea vieții sălbatice și a naturii. Pentru că de fiecare dată uităm că dacă nu avem șopârle și șerpi, avem mai multe muște și gândaci și șoareci. Dacă nu avem nurcî o să avem prea multe șopârle și șerpi. Adică, există un echilibru în natură. Natura știe să lucreze în această direcție și noi nu trebuie decât să o sprijinim sau măcar să nu împiedicăm să facă lucrurile care ne sunt până la urmă și nouă folositoare”, a subliniat Alexandru Bulacu.

Nurca europeană, una dintre speciile despre care se vorbește prea puțin

Când ne gândim la mamifere amenințate, probabil primele exemple sunt urșii, lupii, zimbrii sau poate râșii, în timp ce animale mici sunt mai rar aduse în discuție.

„Nurca europeană care, așa, pentru publicul larg seamănă cumva ca dihorul, ca formă și culoare. Ea este iubitoare de apă mai mult decât dihoru. Trăiește aproape ca vidra de mult în apă. Și iată, în afară de populația descrisă în delta Dunării, în întreg teritoriul României nu mai este identificată.

Din fericire, în Ucraina, la Izvoarele Tisei, ea este semnalată ca prezentă, dar în România nu am mai identificat în ultimii 10-15 ani niciun exemplar de nurcă europeană. Și repet, este critic amenințată cu dispariția de pe planetă”, a spus Alexandru Bulacu.

Zimbrul, simbol al României, nu este încă în siguranță în sălbăticie

Cât despre zimbru, acesta are o însemnătate aparte pentru fauna, dar și pentru istoria României. Și, cu toate acestea, situația sa este una îngrijorătoare.

„Există multe contradicții legate de reprezentarea de pe stema României. Inițial pe stema Moldovei simbolul principal a fost bourul, se face o confuzie pe vremea lui Alexandru Ioan Cuza, când se mai modifică puțin design-ul. Iar acum, dacă ne uităm cu atenție la ce este peste steagul României, cel mai probabil este zimbrul, ca și forma coarnelor și a feței, și atunci, sigur că rămâne o mare emblemă a țării noastre.

Și repet, sunt proiecte de reintroducere începute încă de prin 2012. Ele continuă și astăzi, doar că această specie nu este chiar în siguranță în România. Repet, nu este nici măcar vulnerabilă, este aproape amenințată, dar în România încă populația nu este atât de consistentă încât să se poată autosustine”, a menționat directorul SRS.

Salvarea unei specii costă mult mai mult decât pierderea ei

Este mult mai ușor să pierdem o specie decât să o recuperăm după ce a ajuns în pragul dispariției. Când populația scade suficient de mult, resursele necesare pentru a o readuce cresc enorm.

De aceea, Alexandru Bulacu este de părere că protejarea mamiferelor sălbatice presupune atât bani și programe de conservare, cât și o schimbare de perspectivă:

„Sunt făcute mențiuni pe aici și pe acolo, sunt câteva direcții importante. Cel mai trist este că orice încercare de recuperare a unei specii este mult, mult mai scumpă decât procesul prin care se pierde această specie. Deci, în primul rând, sunt extraordinar de importante resursele financiare pe care, sigur, în general, Ministerul Mediului ar trebui să le direcționeze pentru salvarea acestor specii.

E importantă, foarte importantă educația pentru că trebuie să înțelegem care este valoarea speciei, care este rolul speciei, care este valoarea menținerii unei naturi sănătoase pentru specia umană, pentru că tot ce se întâmplă acolo. Și când vorbim de conservare, conservarea nu o facem doar pentru acele animale, conservarea o facem și pentru noi. Pentru că ne ajută pe noi să avem un mediu sănătos, să avem ape curate. Iată, apele par să fie o problemă tot mai mare și în țara noastră. Avem nevoie de aer curat, avem nevoie de apă curată, avem nevoie de sol curat, avem nevoie de resursele naturale care sunt pădurea, fructele de pădure. Tot ce ne înconjoară ne ajută pe noi să avem o viață mai bună, inclusiv fizic”.

Iar una dintre soluțiile la îndemână, cu efecte pe termen lung, spune specialistul, este să le vorbim copiilor despre toate aceste aspecte:

„Din fericire există mai nou, în programa școlară, Săptămâna Verde, care ar trebui să fie extrem de focusată pe problematica naturii și pe tot ce înseamnă îmbunătățirea calității resurselor naturale. Și atunci acolo ne ajută și pe noi. Doar că în toate organizațiile și toate institutele de cercetare din România care lucrează în această direcție și care încearcă să facă programe de educație, resursa umană este limitată în această direcție.

Nu vreau să subminez calitățile unui profesor de biologie, dar cred că pentru copiii din școală ar fi foarte important ca specialiștii, experții din teren să meargă în școală și să explice ce se întâmplă cu adevărat în natură. Adică e un proiect la care și noi, Societatea Română de Sălbăticie, lucrăm de mulți ani. Trebuie să ducem natura în clasă, dar trebuie să ducem și clasele în natură. Doar așa vor putea învăța cu toții ce înseamnă natura, care sunt beneficiile pentru noi, pentru oameni și ce putem să facem.

Există mulți copii care în urma unor astfel de activități au făcut primele filmulețe în care arată ce înseamnă poluarea pentru natură, care au programele lor de ecologizare. Se întâmplă lucruri, doar că, încă o dată, nu la nivel generalizat, ci sporadic, atât cât permit resursele celor care doresc să participe în cadrul Săptămânii Verzi cu programe educaționale în școli”.

„Trebuie să găsim acel echilibru între a păstra din natură și a ne dezvolta ca societate”

În cele din urmă, Alexandru Bulacu a subliniat că protejarea naturii nu înseamnă doar salvarea unui animal, ci protejarea apei pe care o bem, a aerului pe care îl respirăm, a solului și a resurselor de care depinde și viața noastră:

„Ar fi important doar să, așa cum spune și scopul asociației noastre, să încercăm să ne găsim echilibru între societatea care există și dezvoltarea ei pe toate laturile și natura care vine cu toate beneficiile de care avem nevoie. Trebuie să găsim acel echilibru între a păstra din natură și a ne dezvolta ca societate”.

Citește și: „Nu au fost locuri alternative în zonă și speciile au dispărut”. Ce se întâmplă cu păsările sălbatice din România, prinse între braconaj și distrugerea habitatelor EXCLUSIV