Misterul rechinilor din Panama, vechi de 7.000 de ani. Ce a provocat, de fapt, scăderea populațiilor. Foto: AI Un studiu care reconstruiește istoria populațiilor de rechini din Panama pe parcursul ultimilor 7.000 de ani aduce o perspectivă neașteptată asupra modului în care ar trebui protejate aceste animale. Cercetătorii au analizat solzi fosilizați rămași în sedimentele recifelor și au descoperit diferențe uriașe între cele două coaste ale țării. Rezultatele indică faptul că recifele din zona Pacificului puteau susține, în trecut, populații de rechini de aproximativ 20 de ori mai mari decât cele din partea caraibiană a statului Panama. Descoperirea este importantă deoarece oferă o perspectivă asupra nivelului natural al populațiilor înainte ca pescuitul modern să transforme ecosistemele marine. Mai mult, datele ridică semne de întrebare cu privire la ideea că intensitatea pescuitului este singurul factor care explică declinul rechinilor. Cum arătau recifele înainte de pescuitul intensiv Pentru a proteja și reface populațiile de rechini, oamenii de știință și administratorii ariilor marine au nevoie de un reper: câți rechini ar trebui să existe, în mod normal, într-un ecosistem sănătos? Problema este că acest nivel de referință este dificil de stabilit. Majoritatea recifelor lumii au fost afectate, într-o măsură sau alta, de pescuit, iar datele moderne nu mai reflectă neapărat condițiile naturale, potrivit earth.com. Echipa condusă de Erin Dillon, cercetătoare postdoctorală la Smithsonian Tropical Research Institute din Panama, a încercat să depășească această problemă analizând sedimentele marine. Cercetătorii au urmărit urmele lăsate de rechini în mediul marin și au comparat straturi formate cu mii de ani în urmă cu sedimente recente. Solzii minusculi păstrează urmele populațiilor de rechini Pielea rechinilor este acoperită cu mii de structuri minuscule asemănătoare unor dinți. Acestea sunt denumite denticuli dermici și se desprind permanent pe parcursul vieții animalului. Citește și: Tot mai mulți turiști și influenceri se apropie de rechini pentru fotografii. „Nu ai merge în Serengeti să pui mâna pe fața unui leu” După ce cad, denticulii se depun pe fundul mării și pot rămâne conservați în sedimente pentru perioade foarte lungi. Pentru cercetători, aceste fragmente funcționează ca o arhivă naturală. Analizând numărul lor într-un anumit strat sedimentar, oamenii de știință pot obține indicii despre abundența rechinilor din perioada respectivă. Dillon și colegii săi au colectat 3.497 de denticuli din 157 de probe de sedimente. Materialul a fost prelevat din două zone foarte diferite ale statului Panama: Bocas del Toro, de pe coasta caraibiană, și Golful Panama, din partea Pacificului. Sedimentele au păstrat o diferență uriașă între cele două regiuni Cele mai vechi straturi analizate s-au format în urmă cu aproximativ 7.000-3.000 de ani, într-o perioadă în care pescuitul intensiv modern nu exista. Probele mai recente au oferit o imagine asupra aproximativ ultimului secol. Cea mai spectaculoasă descoperire a fost cantitatea de denticuli găsită în sedimentele Pacificului. În straturile vechi, aceste structuri se acumulaseră într-un ritm de aproximativ 20 de ori mai mare decât în zona Caraibilor. Pe baza acestor date, cercetătorii estimează că recifele din Golful Panama puteau susține în trecut o populație de rechini de aproximativ 20 de ori mai numeroasă decât cea din Bocas del Toro. Diferența este cu atât mai interesantă cu cât cele două regiuni au în comun numeroase specii. Foto: Magnific.com Populațiile din Caraibe au scăzut semnificativ Compararea straturilor vechi cu cele recente a evidențiat un declin important pe coasta caraibiană. Ritmul de acumulare a denticulilor a scăzut cu aproximativ 75% față de nivelurile istorice. Potrivit estimărilor cercetătorilor, recifele din această zonă ar fi putut găzdui în trecut de aproximativ patru ori mai mulți rechini decât în prezent. În Pacific, situația pare foarte diferită. Rata modernă de acumulare a denticulilor nu este, din punct de vedere statistic, semnificativ diferită de cea observată în sedimentele vechi. Astfel, cele două coaste prezintă istorii foarte diferite: în Caraibe, populațiile au suferit o reducere evidentă, în timp ce în Pacific nu apare același semnal în datele analizate. Citește și: Femelele rechinilor taur se pot întoarce anual în aceleași zone de reproducere. În plus, pot reîntâlni aceiași parteneri de împerechere De ce pescuitul nu explică singur rezultatele Descoperirea este surprinzătoare deoarece, în mod obișnuit, pescuitul este considerat una dintre principalele amenințări pentru rechini. În Panama însă, peste 95% din activitatea istorică de pescuit s-a concentrat pe coasta Pacificului. Cu toate acestea, tocmai aici nu a fost identificată o scădere semnificativă în comparația dintre sedimentele vechi și cele recente. În schimb, declinul a fost observat în zona Caraibilor, unde presiunea pescuitului a fost mai redusă. Erin Dillon consideră că acest lucru arată că mediul oceanic poate influența puternic felul în care populațiile de rechini răspund la pescuit. „Pescuitul reprezintă principala amenințare pentru rechini în prezent, însă condițiile oceanografice pot contribui la modul în care pescuitul afectează populațiile din regiuni diferite”, a explicat cercetătoarea. Unele categorii de rechini au fost afectate mai puternic Analiza denticulilor a oferit și indicii despre schimbările produse în structura comunităților de rechini. În cazul rechinilor care înoată rapid în ape deschise, denticulii sunt mai subțiri și au creste înguste, caracteristici asociate cu reducerea rezistenței la înaintare. Speciile care trăiesc mai aproape de fundul mării au denticuli mai groși, care le pot proteja pielea de contactul cu nisipul și rocile. În sedimentele caraibiene, proporția denticulilor proveniți de la înotători rapizi a scăzut de la aproximativ 38% în straturile vechi la 24% în cele recente. Ambele categorii au pierdut din abundență, însă rechinii care trăiesc în apropierea fundului mării par să fi rezistat mai bine. Rechinii-doici au devenit mai vizibili pe recife Un alt indiciu important este reprezentat de rechinii-doici. Aceștia reprezintă mai puțin de 5% din debarcările de rechini din Panama, deoarece carnea lor are o valoare comercială mai redusă. În ciuda acestui fapt, în prezent sunt printre rechinii observați cel mai frecvent pe recifele din Bocas del Toro. Cercetătorii consideră că dispariția sau reducerea prădătorilor de talie mai mare poate modifica întregul echilibru al ecosistemului. Pe măsură ce rechinii s-au rărit, peștii-pradă de pe aceleași recife au devenit mai numeroși și mai mari. Acest lucru sugerează că dispariția prădătorilor de vârf poate produce efecte care se propagă în întregul lanț trofic. Pacificul are un avantaj natural: mai multă hrană Una dintre cele mai importante explicații pentru diferențele dintre cele două coaste ar putea fi cantitatea de nutrienți disponibilă în apă. În Golful Panama are loc periodic fenomenul de upwelling, prin care apele reci și bogate în nutrienți din adâncuri urcă spre suprafață. Acești nutrienți stimulează dezvoltarea fitoplanctonului, organisme microscopice care se află la baza lanțului trofic marin. Fitoplanctonul este consumat de alte organisme planctonice, acestea susținând la rândul lor populațiile de pești de care se hrănesc rechinii. Prin urmare, o cantitate mai mare de nutrienți poate însemna, în cele din urmă, mai multă hrană disponibilă pentru prădătorii de talie mare. Apele Caraibilor nu pot susține același număr de prădători Potrivit analizei cercetătorilor, zona Caraibilor are aproximativ jumătate din cantitatea de nutrienți dizolvați prezentă în Pacific. Diferențele se reflectă și în producția biologică. Apele caraibiene susțin o cantitate de fitoplancton mai mică, iar biomasa piscicolă este de peste cinci ori mai redusă decât în zona Pacificului analizată. Acest lucru poate explica de ce cele două ecosisteme nu au putut susține în mod natural aceleași populații de rechini. Dillon a explicat că în Caraibe o mare parte dintre nutrienți sunt „capturați” în organismele vii, în loc să rămână disponibili în apa oceanului. Tocmai această particularitate contribuie la aspectul limpede, spectaculos, al apelor recifelor caraibiene. În Pacific, însă, upwelling-ul furnizează periodic nutrienți suplimentari, alimentând un lanț trofic capabil să susțină mai multă biomasă și, implicit, mai mulți prădători. Obiectivele de conservare nu ar trebui să fie identice peste tot Descoperirea are consecințe importante pentru protejarea rechinilor. Administratorii ecosistemelor marine folosesc valorile istorice pentru a estima capacitatea unui recif și pentru a stabili obiectivele de refacere a populațiilor. Dacă oamenii de știință folosesc însă aceeași valoare de referință pentru ecosisteme care au condiții naturale foarte diferite, rezultatele pot fi înșelătoare. În cazul Panama, diferența dintre cele două coaste ar putea ajunge la un ordin de mărime. Cu alte cuvinte, o țintă de conservare transferată pur și simplu de pe o coastă pe cealaltă ar putea fi greșită de aproximativ zece ori. Cercetătorii consideră, prin urmare, că obiectivele de refacere a populațiilor trebuie stabilite în funcție de caracteristicile fiecărui ecosistem și de capacitatea naturală a acestuia de a susține rechini. Studiul are și câteva limite Deși rezultatele sunt importante, cercetătorii subliniază că metoda nu poate surprinde toate schimbările produse în ultimele decenii. Una dintre probleme este reprezentată de sedimentele recente. Acestea pot combina într-o singură valoare medie evenimente care au avut loc de-a lungul unui secol. Aaron O’Dea a atras atenția că această mediere poate ascunde anumite schimbări recente. Pescuitul intensiv al rechinilor în Golful Panama s-a intensificat în special începând din anii 1980, astfel încât un posibil declin produs în ultimele decenii poate părea mai mic atunci când este comparat cu o medie care acoperă aproximativ 100 de ani. O altă limitare este faptul că denticulii nu permit identificarea exactă a fiecărei specii de rechin. Cercetătorii îi pot grupa în categorii generale, însă nu pot reconstrui cu precizie întreaga comunitate de rechini. Dacă o specie mare, aflată în vârful lanțului trofic, ar fi dispărut și ar fi fost înlocuită de o specie mai mică, dar cu denticuli asemănători, analiza sedimentelor ar putea să nu surprindă această schimbare. Datele moderne indică motive de îngrijorare Chiar dacă analiza sedimentelor nu a indicat o scădere statistic semnificativă în Pacific pe parcursul perioadei analizate, datele despre capturile recente sunt mai îngrijorătoare. Mai multe populații de rechini din Golful Panama au prezentat fluctuații începând cu anii 2000. În unele cazuri, capturile au scăzut, iar capacitatea populațiilor de a se reface pare să fi fost afectată chiar și atunci când presiunea pescuitului s-a redus. Prin urmare, absența unui semnal puternic în sedimente nu trebuie interpretată ca dovadă că populațiile actuale sunt complet stabile. Schimbările climatice ar putea complica și mai mult situația Cercetătorii atrag atenția și asupra unui alt factor care ar putea deveni tot mai important: schimbările climatice. Dacă încălzirea oceanelor afectează productivitatea apelor tropicale, cantitatea de hrană disponibilă pentru pești și, ulterior, pentru prădătorii de vârf ar putea scădea. În cazul rechinilor, o reducere a resurselor alimentare ar putea limita capacitatea populațiilor de a se reface după perioadele de pescuit intens. Prin urmare, viitorul acestor animale nu depinde doar de cât de mult pescuiesc oamenii, ci și de modul în care se modifică ecosistemele marine și cantitatea de hrană pe care acestea o pot produce. O arhivă de 7.000 de ani pentru protejarea rechinilor Studiul oferă una dintre cele mai interesante imagini asupra istoriei naturale a recifelor din Panama. Solzii minusculi abandonați de rechini și conservați în sedimente au permis cercetătorilor să privească în urmă cu mii de ani și să compare ecosistemele de dinaintea pescuitului intensiv cu cele din prezent. Concluzia principală este că nu există un singur „nivel natural” al populațiilor de rechini. Numărul pe care îl poate susține un recif depinde de resursele disponibile, de productivitatea oceanului și de condițiile locale. Pacificul din dreptul Panamei pare să fi oferit, în trecut, condiții pentru populații de rechini mult mai numeroase decât cele din Caraibe. Tocmai de aceea, obiectivele de conservare trebuie adaptate fiecărui ecosistem, nu stabilite după o singură valoare universală. În același timp, rezultatele nu diminuează importanța reducerii pescuitului. Ele arată, mai degrabă, că protejarea rechinilor trebuie să țină cont de interacțiunea dintre pescuit, disponibilitatea hranei, condițiile oceanografice și schimbările climatice. Studiul complet a fost publicat în revista Science.