Specialiștii au demonstrat că pisicile nu pot percepe gustul dulce deoarece le lipsește receptorul funcțional responsabil pentru detectarea zahărului. Foto: Magnific.com Mulți proprietari de animale au observat că, spre deosebire de câini, pisicile par complet dezinteresate de alimentele dulci. Dacă unui câine îi este oferit un desert sau un sirop dulce, acesta va manifesta aproape întotdeauna curiozitate. În schimb, o pisică va ignora de cele mai multe ori astfel de produse. Explicația nu ține de preferințe, de educație sau de obișnuință, ci de o modificare genetică produsă cu zeci de milioane de ani în urmă. Specialiștii au demonstrat că pisicile nu pot percepe gustul dulce deoarece le lipsește receptorul funcțional responsabil pentru detectarea zahărului. Cu alte cuvinte, dulceața există, însă organismul lor nu este capabil să o identifice. Situația poate fi comparată cu cea a oamenilor care nu pot vedea lumina ultravioletă: semnalul este prezent, dar receptorul necesar pentru a-l percepe nu există. Descoperirea care a explicat comportamentul pisicilor Timp de decenii, medicii veterinari și producătorii de hrană pentru animale au remarcat că pisicile nu prezintă interes pentru zahăr, indiferent de cantitatea oferită. Misterul a fost elucidat în anul 2005 de o echipă de cercetători coordonată de Xia Li și Joseph Brand, de la Centrul Monell pentru Studiul Simțurilor Chimice din Philadelphia, în colaborare cu specialiști ai Centrului Waltham pentru Nutriția Animalelor de Companie din Marea Britanie. Studiul publicat în revista PLOS Genetics a arătat că problema nu este reprezentată de un receptor mai puțin eficient, ci de faptul că acesta este complet nefuncțional la nivel genetic. La mamifere, percepția gustului dulce depinde de două proteine, T1R2 și T1R3, produse de genele Tas1r2 și Tas1r3. Pentru ca receptorul să funcționeze normal, ambele componente trebuie să fie intacte. În urma analizelor genetice efectuate pe pisici domestice, tigri și gheparzi, cercetătorii au descoperit că gena Tas1r3 este funcțională, însă Tas1r2 este deteriorată. Aceasta conține o serie de mutații și o ștergere importantă a materialului genetic, care împiedică producerea proteinei necesare pentru detectarea gustului dulce. Mai mult, oamenii de știință nu au găsit dovezi că această genă mai este activă în papilele gustative ale pisicilor. Practic, receptorul dulce a devenit inutil și a dispărut din mecanismul senzorial al felinelor. O schimbare produsă în urmă cu milioane de ani Explicația acestei pierderi este strâns legată de evoluția felinelor. Strămoșii pisicilor moderne au devenit, în timp, carnivore obligatorii, adică animale care se hrănesc aproape exclusiv cu carne. Pentru majoritatea mamiferelor, capacitatea de a detecta dulceața este extrem de utilă, deoarece indică prezența carbohidraților și a surselor rapide de energie din plante și fructe. Însă pentru un prădător care consumă aproape numai țesut animal, această abilitate nu mai oferă niciun avantaj. Carnea conține foarte puțini carbohidrați, astfel că receptorul pentru dulce a devenit inutil. În lipsa unei presiuni evolutive care să îl mențină funcțional, mutațiile genetice s-au acumulat treptat până când gena și-a pierdut complet rolul. Cercetătorii estimează că acest proces s-a produs cu zeci de milioane de ani înainte de apariția speciilor moderne de feline. Astăzi, toate animalele din familia Felidae, de la pisica domestică până la tigrul siberian, moștenesc aceeași genă nefuncțională. Pisicile nu sunt singurele animale care și-au pierdut gustul pentru dulce Cazul pisicilor nu reprezintă o excepție în lumea animală. Cercetări ulterioare au arătat că mai multe specii carnivore au trecut prin procese evolutive similare. Într-un studiu publicat în 2012, cercetători de la Centrul Monell și de la Universitatea din Zurich au analizat genele responsabile de percepția gustului dulce la numeroase specii din ordinul Carnivora. Rezultatele au arătat că șapte specii strict carnivore și-au pierdut independent receptorul pentru dulce. Printre acestea se numără leul de mare din California, foca portuară, foca de blană sudică, hiena pătată, vidra asiatică cu gheare mici, fosa din Madagascar și linsangul cu bandă. Interesant este faptul că mutațiile genetice au apărut în locuri diferite ale aceleiași gene, ceea ce demonstrează că pierderea gustului dulce s-a produs separat în fiecare linie evolutivă, ca răspuns la aceeași presiune biologică: alimentația bazată exclusiv pe carne. Pentru a verifica această ipoteză, cercetătorii au comparat comportamentul vidrei asiatice, care are gena deteriorată, cu cel al ursului cu ochelari, o specie predominant erbivoră care păstrează receptorul funcțional. Rezultatele au confirmat teoria. Vidrele nu au manifestat interes pentru substanțele dulci, în timp ce urșii au preferat zahărul și chiar anumiți îndulcitori fără calorii. Ce gusturi pot percepe totuși pisicile Faptul că nu simt dulceața nu înseamnă că pisicile au un simț al gustului slab dezvoltat. Ele păstrează receptori funcționali pentru gusturile amar, acru, sărat și umami. Deosebit de important este gustul umami, asociat alimentelor bogate în proteine și aminoacizi. Acest receptor le permite pisicilor să identifice și să aprecieze carnea, alimentul esențial pentru supraviețuirea lor, scrie spacedaily.com. Un studiu publicat în 2015 a arătat că pisicile dețin cel puțin șapte gene funcționale pentru detectarea gustului amar, multe dintre acestea fiind similare celor întâlnite la oameni. Ce înseamnă acest lucru pentru alimentația pisicilor Descoperirea are implicații practice importante pentru hrănirea animalelor de companie. Ingredientele dulci adăugate uneori în hrana comercială, precum zaharoza sau siropul de porumb bogat în fructoză, nu fac mâncarea mai apetisantă pentru pisici. Atunci când aleg hrana, felinele sunt influențate în principal de conținutul de proteine și grăsimi, de profilul aminoacizilor și de textura alimentului. Dulceața nu reprezintă un criteriu de selecție. Din acest motiv, atunci când o pisică pare interesată de înghețată, iaurt sau cereale, atracția nu este determinată de zahăr, ci de grăsimile, proteinele sau alte componente nutritive prezente în respectivele produse. Pentru o pisică, zahărul nu transmite practic nicio informație senzorială. Semnalul care pentru oameni este asociat cu gustul dulce pur și simplu nu există în universul gustativ al felinelor.