Copiii care cresc alături de animale de companie se dezvoltă diferit? Ce învață despre iubire, limite și pierdere și ce greșeli fac părinții. Iulia Florescu, psiholog: „Responsabilitatea finală rămâne a adultului” EXCLUSIV

Un animal de companie îți poate fi cel mai bun prieten. Uneori, viața ajunge într-un punct în care acesta devine, de fapt, singura ființă care îți este alături. Iar pentru un copil, care abia descoperă lumea și învață să-și gestioneze emoțiile, un câine, o pisică, un iepure sau chiar un hamster îl poate învăța despre limite, iubire sau pierdere. Iulia-Teodora Florescu, psiholog clinician și psihoterapeut format în psihoterapia experiențială și a unificării, a explicat pentru zooland.ro cum poate contribui relația cu un animal la dezvoltarea emoțională și socială a copilului.

Animalul de companie, un mic „laborator” în care copilul învață despre relații

Se întâmplă ca teoria, exemplele din cărți să nu funcționeze întotdeauna când vine vorba despre un copil. Dar un animal îl poate învăța despre propriile nevoi, spațiu personal și reacții.

„Unele dintre cele mai vizibile efecte, ale existenței unui animal în procesul de dezvoltare al unui copil, se observă în aria afectivității. Un companion blănos poate deveni un veritabil ‘laborator’ al relațiilor.

În primul rând, prezența unui animal poate avea o influență benefică în dezvoltarea empatiei. Copilul învață să observe semnalele transmise, exersează înțelegerea limitelor și a preferințelor partenerului de joacă. Se antrenează redirecționarea atenției de la dorințele proprii, la nevoile de spațiu sau liniște ale celuilalt. Astfel, se evidențiază și dezvoltarea capacității de a înțelege limbajul nonverbal, o competență fundamentală pentru relațiile interumane.

De asemenea, relația cu un animal poate deveni, pentru unii copii, o sursă de confort și suport emoțional. Interacțiunea cu animalul poate oferi predictibilitate, apropiere și o formă de co-reglare, mai ales atunci când copilul se simte în siguranță în relație.

Nu în ultimul rând, cred că un animal poate scoate în evidență foarte frumos și natural relația dintre cauză și efect. Sunt niște învățători desăvârșiți în arta reciprocității. Spre exemplu, dacă un câine este abordat cu agitație, poate oferi ca răspuns retragerea. Dacă este întâmpinat cu calmitate și afecțiune, la schimb oferă și el apropiere și deschidere către joacă. Astfel, copilul începe să descopere reciprocitatea interacțiunilor sociale și poate învăța că orice comportament influențează răspunsul comportamental al partenerului de joc/socializare”, Iulia-Teodora Florescu, psiholog clinician și psihoterapeut, colaboratoare în cadrul Asociației IDA.

Nu simpla prezență a animalului contează, ci și ce învață copilul din relația cu el

Nu este de ajuns ca un copil să crească înconjurat de animale. Contează și cum se dezvoltă relația cu acestea. În timp ce un câine sau o pisică îl pot învăța lecții valoroase, la fel de important este ca cel mic să fie ajutat să le înțeleagă și să le accepte.

„Cum am spus, creșterea alături de un animal poate fi asociată cu anumite diferențe socio-emoționale, în ceea ce privește comportamentul prosocial, în înțelegerea limitelor și în consolidarea empatiei.

Cu toate acestea, simpla prezență a unui animal în proximitatea copilului nu este suficientă. Un prilej important de învățare este însă mediat de capacitatea adulților de a-l ajuta pe copil să observe și să dea sens experiențelor din relația cu partenerul de joacă.

Important nu este dacă a crescut sau nu în compania animalelor, ci mai exact, ce învățături a fost ajutat să își extragă din acele interacțiuni și cum au fost ele, ulterior, generalizate pentru a fi integrate în viața de zi cu zi și în relațiile viitoare”, a menționat psihologul.

Cum îi explici copilului că animalul a murit

Una dintre cele mai mari temeri ale unui părinte este că cel mic se va atașa atât de tare de animalul de companie, încât va suferi prea mult în cazul în care se va îmbolnăvi sau chiar va muri. Vorbim, însă, de o etapă firească a vieții, oricât ar fi de dureroasă, iar felul în care îi explici copilului ce s-a întâmplat poate face diferența în modul în care copilul se raportează la pierderea suferită.

„Aici aș spune că foarte mult…depinde. Și mă refer că depinde, mai întâi de toate, de capacitatea adultului, în sine, de a se raporta la pierdere și de a conține emoțiile puternice, asociate procesului de doliu.

Un animal poate reprezenta o relație cu o mare însemnătate pentru copil, iar pierderea sa poate fi profund dureroasă. Aceeași pierdere poate fi trăită foarte diferit, în funcție de mesajul transmis în familie. Astfel, în primul rând, aș sugera evitarea minimalizării pierderii, prin reacții precum ‘Lasă, e mai bine unde s-a dus’, ‘Nu mai fi atât de trist’, ‘Nu mai plânge’. Mai mult, mascarea evenimentului și crearea unor scenarii fictive, adiacente (‘a fugit’, ‘s-a pierdut’) nu ameliorează suferința, căci durerea nu ține doar de faptul că animalul a murit, ci și de pierderea relației, a prezenței și a rutinelor construite împreună.

Așadar, o abordare sinceră, blândă, de la suflet la suflet, în care emoția copilului este subliniată, validată și normalizată, poate duce spre o mai bună procesare a pierderii. În condițiile unui sprijin adecvat, copilul poate ajunge să integreze experiența ca pe o înțelegere importantă despre iubire, pierdere și exprimarea emoțiilor.

Pentru unii copii, poate fi de folos un ritual de continuare a legăturii simbolice, prin continuarea unor ritualuri (continuăm pentru o perioadă să ieșim în parc, în intervalul orar destinat plimbării cu animăluțul), revederea fotografiilor, inventarea de povești sau exprimarea dorului prin artă.

Cu toate acestea, depinde foarte mult de la caz la caz. Pentru unii copii poate fi benefic, ajutându-i să integreze lent pierderea, însă pentru alții poate menține starea de suferință”.

Ce rol are părintele în relația dintre copil și animal

Copiii mici nu pot interpreta întotdeauna corect semnalele unui animal și nici nu au mereu controlul impulsurilor necesar pentru a respecta limitele acestuia. Pentru ei, apropierea poate însemna pur și simplu „vreau să mă joc”, iar dorința de a îmbrățișa câinele sau de a mângâia pisica poate fi atât de puternică încât reacția animalului să treacă pe plan secund. Iar aici intervine adultul.

„Părintele este principalul mediator al relației dintre copil și animal. Copiii, mai ales cei mici, nu au încă capacitatea constantă de a interpreta corect semnalele necuvântătoarelor și nici nu au suficient control al impulsurilor pentru a respecta întotdeauna limitele transmise.

Astfel, felul în care părinții vorbesc despre animal și în care traduc mesajul non-verbal, reprezintă cheia spre extragerea înțelesurilor socio-emoționale, din relația cu patrupedul.

Cum îl învață părintele, pe cel mic, ideea de limite și de respectare a nevoilor…? În primul rând, devenind un bun translator. Observă comportamentul animalului, transmite elementele definitorii acelui comportament, apoi prezintă înțelesul: ‘Câinele și-a întors capul și s-a îndepărtat, asta înseamnă că nu mai vrea să se joace’ sau ‘Uite, s-a apropiat de tine, are corpul relaxat și caută din nou jucăria. Pare că este disponibil pentru joacă’.

În al doilea rând, o simplă exprimare a unei reguli, mai ales dacă e formulată la negativ, nu e suficientă. Copilul are nevoie să înțeleagă de ce îi este interzis un comportament: ‘Dacă îl tragi de coadă, îl doare. Uite, încearcă să plece acum. Hai să-l lăsăm’. În astfel de cazuri, pentru a sublinia și mai bine nevoia animalului, se poate face corelația cu o nevoie similară a copilului: ‘Atunci când dormi, îți place să fie liniște și să fii lăsat în pace. Așa este și în cazul câinelui/pisicii etc. Când doarme evităm să îl mângâiem sau să îl cuprindem în brațe’.

De asemenea, este foarte important ca adultul să fie primul care conștientizează și acceptă limitele animalului. Dacă animalul se retrage, adultul nu trebuie să forțeze interacțiunea, doar de dragul celui mic. Astfel, copilul poate învăța o regulă generalizabilă: ‘Faptul că eu vreau apropiere, nu înseamnă neapărat că și celălalt vrea’, această lecție fiind relevantă mult dincolo relația cu animalele”, a explicat Iulia Florescu.

Animalul este „pentru copil”, dar responsabilitatea este a părintelui

Mai mult decât atât, chiar și atunci când copilul este motivul principal pentru care decizi să aduci un animal de companie, trebuie să știi că, în cele din urmă, responsabilitatea pentru bunăstarea sa îți aparține.

În teorie, cel mic va avea o sarcină zilnică, va învăța să aibă grijă de o altă ființă și va descoperi consecințele propriilor alegeri, doar că motivația sa nu va fi constantă, în timp ce un animal are nevoi permanente.

„Aici cred că intervine, de multe ori, marea capcană: când un animal este luat cu scopul responsabilizării unui copil. În realitate, un animal nu trebuie cumpărat sau adoptat pentru copil, dacă părinții nu sunt pregătiți să fie, în ultimă instanță, responsabili pentru el.

Este probabil ca entuziasmul inițial al copilului să se estompeze în timp, sau lista priorităților sale să se modifice, însă nevoile blănosului rămân constante, indiferent de variațiile motivaționale ale copilului.

Astfel, abordarea prielnică este de a aloca responsabilitățile față de noul membru, tuturor celor din familie, direct proporțional cu disponibilitate și cu etapa de vârstă în care se află.

Spre exemplu, orientativ, un copil de 4 ani poate ajuta la umplerea bolului de apă, împreună cu părintele, apoi, la vârsta școlară, poate primi sarcini regulate și autonome, dar cu verificarea adultului. Ulterior, un adolescent poate prelua mai multe activități zilnice, însă nici atunci nu trebuie predată în totalitate responsabilitatea. Cu alte cuvinte, înainte de a lua un animal, familia nu trebuie să decidă ce va face copilul, ci care sunt responsabilitățile adulților și ce îndatoriri îi poate prelua celui mic, progresiv.

Există posibilitatea ca ‘plictiseala’ să se instaureze, sau motivația de a îndeplini o anumită sarcină să se diminueze. Este de evitat etichetarea copilului ca fiind ‘iresponsabil’, fiind mult mai eficientă sublinierea importanței acțiunii sale, pentru bunăstarea animalului: ‘Înțeleg că astăzi nu ai chef. Totuși, câinele depinde de noi pentru plimbarea lui. Hai să vedem cum putem face să îți îndeplinești responsabilitatea’.

Foarte important, există cazuri în care încălcarea sau fentarea responsabilităților este urmată de amenințări precum ‘Dacă nu faci x lucru, vom da animalul’. Pentru copil, patrupedul nu este doar un obiect sau un task care trebuie bifat. Amenințarea cu pierderea lui poate introduce anxietate în relație și poate face ca responsabilitatea să devină o simplă obligație, căreia i se asociază și frica.

În fond, copilul trebuie să aibă suficientă responsabilitate pentru a învăța din ea, dar nu atât de multă încât bunăstarea animalului să depindă de capacitatea lui de a funcționa perfect.

Responsabilitatea copilului este o oportunitate de dezvoltare; responsabilitatea finală pentru animal rămâne a adultului”, a explicat Iulia Florescu.

Citește și: Câinii suferă atunci când copiii se întorc la școală. Cum îi putem ajuta să se adapteze mai ușor la noul program după vacanța de vară: „Ideal ar fi ca schimbarea să nu fie foarte bruscă” EXCLUSIV

Nu există o vârstă perfectă pentru a aduce un animal într-o familie cu copii

Când e mai bine, totuși, să aduci un animal în familie dacă ai un copil? Răspunsul nu este unul singur, spune Iulia Florescu:

„În acest caz nu există o vârstă ideală. Mai degrabă, se poate pune problema unui cumul de factori ce trebuie luați în considerare, înainte de a aduce un animal în cadrul familiei: temperamentul copilului, disponibilitatea adulților de a supraveghea, media și gestiona interacțiunile dintre animal și copil, gradul de responsabilitate pe care și-l pot asuma adulții, cu privire la îngrijirea animalului și vârsta patrupedului.

Cu toate astea, se pot delimita, în funcție de vârsta copilului, direcții de abordare. Un copil foarte mic (0-2 ani) are o capacitate încă limitată de a înțelege limitele și de a-și inhiba impulsurile.

Astfel, în această perioadă, părintele este sistemul de siguranță al relației. Apoi (3-5 ani), copiii încep să înțeleagă mai bine limite simple, iar interacțiunile supravegheate pot deveni contexte bune pentru exersarea comportamentelor empatice.

La vârsta școlară, mulți copii pot înțelege mai clar relația dintre acțiunile lor și răspunsurile animalelor, și pot începe să preia mici sarcini repetitive de îngrijire”.

Fiecare animal poate oferi o lecție diferită

Pentru dezvoltarea copilului, nu există un animal de companie care să fie, în mod clar, mai benefic decât altul. Fiecare specie are ceva de oferit, indiferent de mărime sau temperament.

„Nu există încă dovezi care să ateste, spre exemplu, că prezența unui câine este mai benefică decât cea a unei pisici, în contextul dezvoltării copilului. Cu toate acestea, cred că fiecare specie, și mai mult, fiecare exemplar, oferă contexte relaționale diferite. Un câine creează cele mai multe situații de interacțiune reciprocă directă, oferind astfel numeroase oportunități pentru citirea semnalelor nonverbale, cooperare, reglare emoțională, responsabilizare, înțelegerea limitelor. Pisicile pot lansa o lecție despre autonomie și limite. Iepurii, fiind mici și firavi, pot facilita contexte de apropiere cu blândețe, sensibilitate și flexibilitate comportamentală.

Prin urmare, cred că întrebarea principală, pe care ar trebui să și-o pună părinții este: ‘Ce tip de relație poate construi acest copil cu acest animal, în contextul acestei familii?’. Alegerea ar trebui să țină cont de temperamentul copilului, de nivelul său de autoreglare, de stilul și disponibilitatea familiei, de timpul și spațiul pe care le au la dispoziție, dar și de temperamentul, vârsta, istoricul și nevoile animalului”, a spus Iulia Florescu.

Citește și: Este hamsterul un animal de companie potrivit pentru copii? Un medic veterinar spune care sunt cele mai frecvente greșeli pe care le fac proprietarii: „Hamsterii au nevoi complexe, care necesită timp, informare și resurse financiare” EXCLUSIV