Argos, câinele care și-a așteptat stăpânul timp de 20 de ani. Povestea emoționantă din „Odiseea” lui Homer

Odiseu se întoarce în Itaca după două decenii de război și rătăciri pe mare. Ajunge la porțile palatului deghizat în cerșetor, astfel încât nimeni să nu-l recunoască. Nimeni, cu o singură excepție: Argos, câinele pe care îl lăsase în urmă.

Câinele cu care Odiseu nu a apucat să vâneze

Argos fusese crescut chiar de Odiseu, povestește Homer în „Odiseea”. Era un câine de vânătoare, antrenat pentru terenul accidentat din Itaca, suficient de rapid pentru a urmări cerbi și cu un miros destul de fin pentru a găsi iepuri și capre sălbatice ascunse în desișuri.

Numai că Odiseu a plecat la războiul troian înainte ca animalul să ajungă la maturitate. Așa a început o așteptare care avea să dureze 20 de ani.

Homer descrie situația printr-o expresie scurtă, analizată de cercetători de-a lungul secolelor: Odiseu îl crescuse pe Argos, dar „nu a avut parte de bucuria lui”. Câinele fusese pregătit să-i fie tovarăș la vânătoare, însă stăpânul a plecat înainte ca această legătură să se poată transforma în experiențe împărtășite.

În lipsa lui Odiseu, tinerii din Itaca l-au luat la vânătoare, iar Argos s-a dovedit un animal remarcabil: rapid, perseverent și capabil să urmărească fără greș o urmă. Totuși, nu a avut niciodată ocazia să vâneze alături de omul care îl crescuse.

Expresia folosită de Homer are o semnificație aparte. Cu un episod înainte, în cartea a XVI-a, Telemachus vorbește despre tatăl său într-un mod asemănător: Odiseu „nu a avut parte de bucuria” fiului său, pentru că plecase la Troia când băiatul era încă nou-născut.

Paralela nu este întâmplătoare. Homer îi pune astfel pe Argos și Telemachus în aceeași situație: amândoi au fost lăsați în urmă înainte ca relația cu Odiseu să se poată dezvolta pe deplin. Unul era câinele pe care nu a apucat să-l aibă alături, celălalt era fiul pe care nu a apucat să-l crească.

Citește și: Câinele care a cucerit Parisul alături de Brâncuși. Povestea emoționantă a celui mai iubit companion al marelui sculptor

Două decenii de așteptare, pe o grămadă de bălegar

Când Odiseu ajunge în sfârșit în Itaca, Argos este foarte bătrân și aproape neputincios. Homer îl descrie întins pe o grămadă de bălegar de catâri și vite, chiar în apropierea porților palatului. Mormanul crescuse pentru că servitorii, rămași fără stăpân, nu se mai ocupau de curățenie.

Câinele este plin de căpușe și nu se mai poate ridica. În spatele lui, palatul este ocupat de pețitorii Penelopei, care consumă proviziile lui Odiseu, îi beau vinul și așteaptă ca soția acestuia să aleagă unul dintre ei.

Imaginea lui Argos reflectă, într-un fel, starea întregii gospodării. Tot ce fusese cândva îngrijit și păstrat în ordine este acum neglijat. Credinciosul porcar Eumeu, care îl însoțește pe Odiseu deghizat, îi povestește străinului despre câinele care fusese odinioară deosebit de puternic și de priceput la vânătoare.

Eumeu crede că Odiseu a murit departe de casă. El spune că, în lipsa stăpânului, femeile din gospodărie nu se mai îngrijesc de animal. Degradarea lui Argos devine astfel imaginea unei case abandonate și ocupate de oameni care se folosesc de bunurile altuia fără să le pese de ceea ce lasă în urmă.

O interpretare a textului sugerează că tinerii care îl luau pe Argos la vânătoare în absența lui Odiseu ar putea fi chiar pețitorii care ocupă acum palatul. Dacă această lectură este corectă, câinele nu a fost doar neglijat după plecarea stăpânului, ci a ajuns să-i slujească pe cei care aveau să-i ocupe casa. După ce nu le-a mai fost de folos, a fost abandonat.

Singurul care l-a recunoscut pe Odiseu

În momentul în care Argos își ridică puțin capul și își ciulește urechile, motivul este simplu: a auzit vocea stăpânului său.

Este singurul personaj din „Odiseea” care îl recunoaște imediat pe Odiseu, fără să aibă nevoie de dovezi sau ajutor. Telemachus nu îl identifică până când zeița Atena nu îi redă eroului înfățișarea adevărată. Penelopa are nevoie de dovezi și îl supune unui test legat de patul lor. Doica Euricleea îl recunoaște abia după cicatricea de pe coapsă, iar pețitorii nu bănuiesc deloc cine este cerșetorul.

Argos, deși aproape orb și prea slăbit pentru a se deplasa, își dă seama cine se află în fața lui. Dă din coadă și își lasă urechile în jos, însă nu mai are puterea să se ridice și să se apropie de stăpân. Odiseu îl vede și îl recunoaște la rândul său. Dar nu poate face nimic.

Aceasta este una dintre cele mai dureroase dimensiuni ale episodului. Întâlnirea nu poate deveni o adevărată revedere. Dacă Odiseu și-ar dezvălui emoția, s-ar apropia de câine sau ar plânge în fața lui, și-ar compromite deghizarea. Pețitorii ar putea descoperi cine este cerșetorul, iar planul prin care încearcă să-și recupereze casa și familia ar fi pus în pericol.

După zece ani de război și alți zece ani de rătăciri pe mare, eroul trebuie să-și stăpânească durerea chiar la porțile propriului palat. Își întoarce fața și își șterge o lacrimă, având grijă ca Eumeu să nu observe. Apoi vorbește calm despre câinele întins în bălegar, remarcând cât de frumos trebuie să fi fost cândva și întrebând dacă era un animal de vânătoare sau unul ținut doar pentru frumusețea lui.

Odiseu reușise să-și ascundă identitatea în fața zeilor și a monștrilor. De data aceasta, însă, trebuie să se prefacă în fața propriului câine.

Citește și: Lăbuș, câinele care și-a așteptat stăpânii printre ruinele lăsate de inundațiile din Broșteni

Moartea lui Argos, în al douăzecilea an

Homer încheie episodul într-o singură frază, imediat după ce Odiseu intră în palat. Soarta întunecată a morții îl cuprinde pe Argos „după ce îl văzuse pe Odiseu în al douăzecilea an”.

Referirea la „al douăzecilea an” are o semnificație aparte în poem. Expresia apare în contexte în care Odiseu își dezvăluie identitatea după o lungă perioadă în care a fost nevoit să se ascundă. Este limbajul recunoașterii și al revenirii la adevărata identitate.

Faptul că Homer folosește aceeași formulare și în cazul lui Argos îi conferă câinelui o importanță simbolică aparte. Moartea sa este descrisă cu aceeași solemnitate cu care sunt prezentate momentele în care eroul este recunoscut de cei apropiați.

Scena este considerată una dintre cele mai emoționante din literatura epică occidentală, iar forța ei stă tocmai în simplitate. În mai puțin de 40 de versuri în originalul grecesc, Homer nu oferă un monolog interior al câinelui și nici o descriere amplă a suferinței sale. Acțiunile lui Argos sunt minime: își ridică puțin capul, își ciulește urechile, dă din coadă și apoi își lasă urechile în jos. La fel de reținut este și Odiseu, care își ascunde lacrima și continuă să vorbească despre alte lucruri.

Omul care îl crescuse pe Argos, dar nu apucase să se bucure de compania lui, intră în palat pentru a-și recupera viața lăsată în urmă. Câinele, care își consumase ultimele puteri recunoscându-și stăpânul, moare, potrivit dogsinhistory.org.

Știai că?

• Argos este considerat primul câine care primește un nume în literatura occidentală. În „Iliada” sunt menționați caii lui Ahile, Xanthus și Balius, însă niciun câine din textele păstrate care au apărut înaintea „Odiseei” nu este identificat printr-un nume. Homer îl numește pe Argos, singurul câine din poem care primește această distincție.
• Numele Argos poate însemna „strălucitor” sau „rapid”. În mitologia greacă, Argos este și numele uriașului cu o sută de ochi, Argus Panoptes, pus de Hera să o supravegheze pe Io. Tot Argos se numește și un important oraș din peninsula Peloponez. Pentru un câine crescut să alerge la vânătoare, dar care nu a apucat să alerge alături de stăpânul său, numele capătă o ironie aparte.
• Povestea a inspirat și literatură contemporană. Romanul Argos, scris de Ralph Hardy și publicat de HarperCollins în 2016, repovestește „Odiseea” din perspectiva câinelui. Cartea urmărește viața lui Argos din perioada în care era pui, plecarea lui Odiseu și cei 20 de ani de așteptare.
• Eumeu face o observație despre sclavie chiar în apropierea câinelui. El spune că Zeus îi ia unui om jumătate din valoare în ziua în care devine sclav. Replica a atras atenția cercetătorilor încă din Antichitate. Faptul că apare lângă Argos, un animal folosit și apoi abandonat de oameni care nu aveau grijă de el, poate sugera o paralelă între cele două forme de exploatare.

Câinii de la începutul și de la finalul călătoriei lui Odiseu sunt prezentați foarte diferit. Când eroul ajunge pentru prima dată la ferma lui Eumeu, patru câini fără nume se reped asupra lui, mârâind și gata să atace un străin. Porcarul trebuie să-i alunge cu pietre. În contrast, Argos nu mai are puterea să se miște, dar își recunoaște stăpânul. Diferența dintre cele două scene accentuează și mai mult emoția revederii.