Unele specii de țestoase, mai ales cele terestre, au capacitatea de a-și trage complet capul în carapace. foto: freepikc.com Țestoasele și carapacea lor! Când ne gândim la țestoase, unul dintre cele mai cunoscute imagini este aceea a unei reptile care își retrage capul și membrele în carapacea sa pentru a se proteja. Însă adevărul evolutiv este mai complex decât pare: nu toate țestoasele pot face acest lucru, iar scopul inițial al dezvoltării carapacei nu a fost neapărat autoapărarea. Cine poate să-și ascundă capul complet în carapace? Unele specii de țestoase, mai ales cele terestre, au capacitatea de a-și trage complet capul în carapace, folosind acest truc pentru a se feri de prădători. Aceste țestoase terestre au carapace cupolate, cu suficient spațiu interior pentru a permite retragerea capului. De exemplu, țestoasa cutie de est (Terrapene carolina carolina) are chiar o balama pe plastron – partea inferioară a carapacei – care îi permite să închidă complet cochilia. Există două tipuri de mecanisme pentru retragerea capului, explică Jason Head, profesor la Universitatea din Cambridge: Țestoasele cu gât lateral își pliază capul pe lateral, peste unul dintre brațe. Țestoasele cu gât de șarpe (sau cu gât în S) pot forma o buclă cu gâtul și să îl retragă complet în carapace. În schimb, țestoasele marine nu pot retrage capul în carapace. Cochilia lor subțire și aerodinamică le permite să înoate mai eficient și să scape rapid de prădători, dar nu oferă spațiu pentru autoapărare prin retragerea capului. Această perspectivă evidențiază cât de fascinantă și complexă este evoluția țestoaselor și cum caracteristicile care astăzi ne par evidente au avut origini cu totul diferite. foto: freepik.com Evoluția carapacei: de la coaste lărgite la protecție completă Carapacea țestoasei este o structură extrem de complexă, formată din peste 50 de oase, care face parte integrantă din scheletul reptilei. Fosilele arată că dezvoltarea carapacei nu a început inițial pentru autoapărare. Acum 260 de milioane de ani, Eunotosaurus africanus, o creatură pre-dinozaur, avea coaste lărgite care îi ofereau mai multă forță musculară pentru a se ascunde sub pământ. În urmă cu 240 de milioane de ani, fosila Pappochelys prezenta coaste superioare mai late și o structură abdominală timpurie, numită gastralia. La 220 de milioane de ani, Odontochelys, o specie acvatică, avea un plastron inferior unificat parțial, posibil pentru echilibru și protecție în apă. În cele din urmă, acum 210 milioane de ani, Proganochelys avea o carapace complet formată, cu coaste fuzionate cu osul dermic și un plastron inferior. Deschiderea pentru cap era delimitată de oasele umărului, ceea ce arată modul în care structura a devenit complet funcțională. Funcția modernă versus originea evolutivă Deși astăzi carapacea este folosită în principal pentru protecție, cercetările sugerează că scopul inițial al acesteia a fost legat de adaptări variate: sprijin muscular, echilibru în apă sau refugiu în pământ. Funcția de autoapărare a apărut abia odată cu forma finală a carapacei. Astfel, retragerea capului în carapace nu este universală în rândul țestoaselor, iar rolul de protecție, atât de asociat cu aceste reptile, este mai degrabă un beneficiu secundar al unei structuri care a evoluat de sute de milioane de ani pentru multiple funcții. Sursa: livescience.com