Coioții, singurele animale care manifestă doliu față de partenerul de viață. foto: reddit.com Coioții, singurele animale care manifestă doliu față de partenerul de viață! Pierderea partenerului de viață este considerată una dintre cele mai devastatoare experiențe emoționale prin care poate trece o ființă umană. Mult timp, s-a presupus că această formă profundă de atașament și suferință este exclusiv umană. Cercetările recente din etologia modernă contrazic însă această idee. Coioții – animale adesea privite drept adaptabile, oportuniste sau lipsite de emoții complexe – construiesc relații de cuplu stabile, pe termen lung, și manifestă reacții comportamentale și biologice comparabile cu doliul atunci când își pierd partenerul. Monogamia autentică, o raritate în regnul mamiferelor Monogamia strictă este excepțională în lumea mamiferelor. Estimările biologilor arată că doar 3–5% dintre specii mențin relații monogame reale, iar chiar și în aceste cazuri fidelitatea genetică nu este întotdeauna garantată. Lupii, de exemplu, formează perechi sociale stabile, dar analizele ADN au demonstrat că puii dintr-o haită pot avea tați diferiți. În contrast, coioții par să respecte o regulă mult mai strictă, iar dovezile sunt surprinzător de convingătoare. Un studiu amplu publicat în 2012, coordonat de ecologul Stan Gehrt, profesor la The Ohio State University, a analizat populații de coioți care trăiesc în mediul urban din zona Chicago. Cercetătorii au examinat 18 perechi și 96 de pui, folosind teste genetice detaliate. Rezultatul a fost remarcabil: toate perechile au demonstrat fidelitate genetică absolută. Niciun pui nu provenea din afara cuplului. Datele colectate ulterior, pe parcursul a încă zece ani de monitorizare, au confirmat aceeași concluzie. Coioții nu sunt doar monogami social, ci și genetic – un caz extrem de rar în rândul mamiferelor, conform nationalgeographic.com. Această formă de atașament oferă beneficii clare. Ambii parteneri participă activ la creșterea puilor, la apărarea teritoriului și la menținerea stabilității grupului. Chiar și în orașe, unde interacțiunile cu alți coioți sunt frecvente, perechile rămân unite. Relația nu este temporară, ci constituie baza structurii lor sociale. Rezultatul a fost remarcabil: toate perechile au demonstrat fidelitate genetică absolută. foto: chatgpt Citește și: Coioții Romeo și Julieta din Central Park: natură neîmblânzită în mijlocul orașului Ce se întâmplă atunci când unul dintre parteneri moare Există însă o situație care rupe această regulă a stabilității: dispariția definitivă a partenerului. Atunci, comportamentul coiotului rămas singur se modifică vizibil. Cercetătorii au observat că indivizii văduvi devin mai apatici, reduc semnificativ consumul de hrană și emit urlete prelungi, diferite de vocalizările obișnuite. Aceste sunete au fost descrise de specialiști drept un posibil echivalent al unui „plâns” animal. În unele cazuri, coioții se întorc repetat în locurile unde partenerul a fost observat ultima dată, ca și cum ar căuta o prezență dispărută. Fără a atribui intenții sau emoții strict umane, aceste comportamente sugerează că pierderea nu este doar un eveniment biologic, ci o ruptură profundă în viața lor socială. Doliul lasă urme vizibile în creier Dimensiunea biologică a acestui atașament este studiată de neurobiologul Sara Freeman, profesor asociat la Utah State University. De peste șase ani, ea cercetează legăturile de cuplu la coioți în cadrul National Wildlife Research Center, unde există o populație special monitorizată pentru studii comportamentale. Într-un studiu recent, Freeman și echipa sa au analizat modificările neurochimice apărute la coioții care și-au pierdut partenerul. Accentul a fost pus pe receptorii pentru hormonul CRF (corticotropin releasing factor), un element-cheie în reglarea răspunsului la stres. Rezultatele au indicat o creștere semnificativă a acestor receptori în regiuni ale creierului asociate mirosului și memoriei – în special tractul olfactiv și hipocampul – la indivizii rămași singuri. Ipoteza cercetătorilor este că doliul determină creierul să devină mai sensibil la semnalele senzoriale, în special la mirosurile prin care coioții își recunosc partenerii și își marchează teritoriul. Freeman subliniază limitele cercetării: numărul redus de animale studiate, faptul că toate erau femele și că se aflau în etape diferite ale procesului de doliu. Cu toate acestea, concluzia este clară: pierderea unui partener produce modificări biologice măsurabile. De ce contează această descoperire Coioții sunt adesea etichetați drept dăunători și sunt vânați agresiv în multe regiuni. Însă eliminarea unui individ dintr-o pereche poate declanșa un efect în lanț: destrămarea teritoriului, apariția conflictelor între alți coioți și, paradoxal, creșterea interacțiunilor problematice cu oamenii. Înțelegerea structurii lor sociale și a legăturilor profunde dintre parteneri nu este doar o curiozitate științifică, ci un pas important spre politici mai inteligente de gestionare și coexistență. Studiind coioții, descoperim că durerea pierderii nu este o trăsătură exclusiv umană, ci o experiență împărtășită de alte specii capabile de atașament real.