De ce pisicile se strâmbă după ce miros ceva?

De ce pisicile se strâmbă după ce miros ceva? „Fața de miros urât” (sau „stink face”) poate părea amuzantă pentru noi, dar pentru pisici este un mecanism serios de a colecta informații sociale prin miros.

Atunci când o pisică miroase ceva, uneori adoptă o expresie facială ciudată, ca și cum ar fi șocată de mirosul respectiv. De fapt, această „față ciudată” nu are legătură cu mirosurile neplăcute. Este un semn că pisica analizează semnalele chimice din mediu.

De ce pisicile se strâmbă după ce miros ceva?

Multe animale, inclusiv pisicile sălbatice și domestice, eliberează feromoni – semnale chimice folosite pentru comunicarea între membrii aceleiași specii. Pentru a detecta și interpreta aceste mesaje invizibile, pisicile folosesc un organ senzorial special aflat în cerul gurii, numit organul vomeronazal sau „organul lui Jacobson”.

Acest organ este separat de sistemul olfactiv clasic (adică de nas), care detectează mirosuri, dar nu și feromoni, explică Alex Taylor, specialist în comportamentul pisicilor la International Cat Care, pentru Live Science.

Atunci când o pisică detectează feromoni, îi procesează diferit față de mirosuri. Pisica își deschide instinctiv puțin gura, își ridică buza superioară, afișând un comportament numit „răspuns Flehmen”. Această expresie permite moleculelor de feromoni să ajungă mai ușor la organul vomeronazal, îmbunătățind capacitatea pisicii de a percepe semnalele chimice importante.

„Poate părea că pisica se strâmbă, dar nu există o componentă emoțională în acest comportament. Pisica doar detectează și procesează feromonii,” a explicat Taylor.

Pisicile se „strâmbă” când miros feromoni

Pisicile folosesc feromonii pentru a transmite diverse mesaje: pentru a-și marca teritoriul fără să se lupte, pentru a întări legătura dintre mamă și pui, sau pentru a semnala starea de reproducere, spune Mikel Delgado, cercetător la Purdue University College of Veterinary Medicine.

Feromonii sunt secretați de glande specializate aflate în mai multe zone ale corpului pisicii: pe bărbie, obraji, între ochi și urechi, pe marginea buzelor, la baza cozii, în jurul organelor genitale și anusului, între pernițele labelor și între mameloane, explică Taylor.

Atunci când pisicile își freacă fața de mobilă, zgârie suprafețele, marchează cu urină sau chiar prin fecale, ele lasă în urmă mesaje chimice pentru alte pisici. Ulterior, alte pisici folosesc organul vomeronazal pentru a analiza aceste semne și a aduna informații despre vecinii lor felini, a spus Delgado.

Feromonii intră în gura pisicii și ajung la organul vomeronazal

În timpul răspunsului Flehmen, moleculele de feromoni intră în gura pisicii – fie prin lins, fie prin inhalare – și se dizolvă în salivă. Apoi călătoresc prin două canale aflate în cerul gurii, numite canale nasopalatine, care duc la perechea de saci umpluți cu lichid ce formează organul vomeronazal.

Când moleculele ajung la organ, declanșează semnale nervoase care merg spre zone specifice ale creierului, precum amigdala hipotalamică și regiuni care controlează comportamentele sexuale, alimentare și sociale, explică Taylor. Astfel, semnalele chimice detectate de organ influențează direct comportamentul pisicii.

Spre deosebire de mirosuri – ale căror semnificații se învață și pot fi schimbate prin experiențe – feromonii declanșează răspunsuri instinctive. Pisica nu trebuie să „învețe” ce înseamnă un feromon, acest lucru este programat biologic.

Pisica reacționează diferit la feromoni

Totuși, reacțiile pot fi influențate de dezvoltarea pisicii, de mediu, de experiențele trecute și de factori interni, cum ar fi nivelurile hormonale, potrivit unei analize publicate în Journal of Comparative Physiology A.

Organul vomeronazal nu este unic pisicilor – o gamă largă de animale, de la rozătoare până la reptile, îl folosesc pentru a detecta feromoni.

„Avantajul organului lui Jacobson este că animalele pot detecta o gamă mai largă de molecule decât cele care nu au acest organ,” a explicat Jonathan Losos, biolog evoluționist la Washington University din St. Louis. „Câinii sunt renumiți pentru simțul lor olfactiv, dar acesta se referă la capacitățile din pasajul nazal. Pisicile au de trei ori mai multe tipuri de receptori în organul lui Jacobson decât câinii, ceea ce i-a făcut pe unii experți să sugereze că, per total, simțul mirosului la pisici ar putea fi comparabil cu cel al câinilor.”

O urmă evolutivă a organului vomeronazal există chiar și la oameni, în septul nazal. Dar nu există dovezi puternice că această versiune vestigială mai are un rol în comunicarea chimică.

Pentru pisici însă, organul vomeronazal este un instrument esențial care le ajută să interpreteze informații sociale importante din mediul lor. După cum spunea scriitorul și poetul scoțian Sir Walter Scott:

„Pisicile sunt un soi misterios de ființe. Se petrece mai mult în mintea lor decât ne dăm noi seama.”

Citește și: Pisicile au aproape 300 de expresii faciale, inclusiv o „față de joacă”