De ce adoră pisicile să miaune la oameni?

De ce adoră pisicile să miaune la oameni? Mieunatul nu este doar un sunet drăguț, este și o fereastră către relația dintre oameni și felinele lor. Aceasta este o poveste care începe cu mii de ani în urmă.

Inițial, pisicile erau animale solitare. Preferau să trăiască și să vâneze singure, nu în grupuri. Majoritatea comportamentelor lor sociale erau limitate la interacțiunile mamă-pui. În afara acestei relații, pisicile rareori mieunau una la alta.

Însă, pe măsură ce pisicile au început să trăiască alături de oameni, aceste vocalizări au căpătat noi sensuri. În multe feluri, atunci când o pisică miaună la noi, este ca și cum ne-ar vedea drept îngrijitorii lor. Un lucru asemănător cu rolul pe care îl are mama felină pentru puii ei.

De ce adoră pisicile să miaune la oameni?

Se crede că pisicile au întâlnit pentru prima dată oamenii în urmă cu aproximativ 10.000 de ani, atunci când aceștia au început să formeze așezări permanente. Aceste așezări atrăgeau rozătoare, iar pisicile veneau în căutarea prăzii.

Cele mai puțin temătoare și mai adaptabile pisici au prosperat, beneficiind de o sursă constantă de hrană. În timp, aceste pisici au dezvoltat legături tot mai strânse cu oamenii.

Spre deosebire de câini, care au fost crescuți selectiv de oameni pentru anumite trăsături, pisicile practic s-au domesticit singure. Cele care puteau tolera și comunica mai bine cu oamenii au avut un avantaj de supraviețuire, formând o populație bine adaptată la viața alături de oameni.

Domesticirea vulpilor argintii în Rusia

Pentru a înțelege acest proces, putem privi la experimentele cu vulpi argintii realizate în Rusia. Începând cu anii 1950, omul de știință sovietic Dmitry Belyaev și echipa sa au selectat pentru reproducere doar vulpile care erau mai puțin temătoare și mai puțin agresive față de oameni.

De-a lungul mai multor generații, aceste vulpi au devenit mai blânde și mai prietenoase, dezvoltând trăsături fizice similare câinilor domestici, precum urechi căzute și cozi ondulate. Vocalizările lor s-au schimbat și ele, trecând de la „tuse” și „pufnituri” agresive la „râsete” și „gâfâituri” prietenoase, amintind de râsul uman.

Aceste experimente au demonstrat că reproducerea selectivă pentru blândețe poate duce la o gamă largă de schimbări comportamentale și fizice la animale, realizând în câteva decenii ceea ce în mod natural ar dura mii de ani. Deși diferențele nu sunt la fel de evidente ca în cazul câinilor și lupilor, și pisicile s-au schimbat față de strămoșii lor – pisicile sălbatice africane. Acum au creiere mai mici și o varietate mai mare de culori ale blănii, trăsături comune multor specii domestice.

Adaptările vocale ale pisicilor

La fel ca vulpile argintii, și pisicile și-au adaptat vocalizările – însă pe o perioadă mult mai lungă. Puii de om sunt altriciali la naștere, ceea ce înseamnă că depind complet de părinți. Această dependență ne-a făcut extrem de sensibili la sunetele de suferință – ignorarea lor ar fi fost costisitoare pentru supraviețuirea speciei noastre.

Pisicile și-au modificat mieunatul astfel încât să exploateze această sensibilitate. Un studiu din 2009 realizat de cercetătoarea în comportamentul animalelor Karen McComb și echipa sa a oferit dovezi în acest sens. Participanții au ascultat două tipuri de tors: unul înregistrat atunci când pisicile cereau mâncare („tors solicitant”) și altul când nu cereau nimic. Atât deținătorii de pisici, cât și cei care nu aveau pisici au evaluat torsul solicitant ca fiind mai urgent și mai puțin plăcut.

Analiza acustică a arătat că aceste torsuri aveau o componentă de frecvență înaltă asemănătoare unui plânset. Acest „plâns ascuns” activează sensibilitatea noastră înnăscută la sunetele de alarmă, făcându-ne aproape incapabili să le ignorăm.

Pisicile fac diferența între vorbele oamenilor

Dar nu doar pisicile și-au modificat vocalizările – și noi am făcut-o. Atunci când vorbim cu bebelușii, folosim un tip de vorbire numit „motherese” sau „baby talk” – caracterizat prin tonalitate mai înaltă, intonații exagerate și limbaj simplificat. Aceasta ajută la captarea atenției bebelușilor și are un rol în dezvoltarea limbajului lor.

Am extins acest stil de comunicare și către animalele de companie – fenomen numit „pet-directed speech” (vorbire direcționată către animale). Cercetări recente sugerează că pisicile răspund la acest tip de comunicare. Un studiu din 2022 realizat de cercetătoarea Charlotte de Mouzon și colegii săi a arătat că pisicile pot distinge între vorbirea adresată lor și cea adresată oamenilor. Această diferențiere a fost și mai evidentă atunci când vocea era a stăpânilor lor.

Astfel, adoptarea de către noi a acestui tip de vorbire întărește legătura cu pisicile noastre, imitând într-o anumită măsură interacțiunile dintre mamă și pui.

Oamenii vorbesc cu animalele și ele înțeleg

Schimbările în vocalizări nu se observă doar la pisici. În comparație cu lupii, câinii au extins repertoriul de lătrat pentru a comunica mai eficient cu oamenii, iar noi folosim la fel de des vorbirea „pentru animale” atunci când interacționăm cu ei.

De-a lungul timpului, pisicile au evoluat să folosească semnale vocale care ne activează instinctele de îngrijire. Împreună cu modul în care noi le vorbim, această comunicare bidirecțională evidențiază relația unică pe care am dezvoltat-o cu felinele noastre.

Se pare că pisicile au câștigat în această relație – reușind să ne solicite atenția și grija. Însă majoritatea iubitorilor de pisici nu ar schimba acest lucru pentru nimic în lume, potrivit livescience.com.

Citește și: Pica la pisici: ghidul medicului veterinar despre simptome, cauze și tratament