Protecția animalelor sălbatice nu înseamnă aceleași reguli pentru toate speciile. Ce prevede legislația românească și când poate exista o derogare. Sursa foto: Ingram / Profimedia Nu toate animalele sălbatice din România beneficiază de aceleași reguli atunci când vine vorba despre protecție. Unele sunt strict protejate, pentru altele legea permite anumite forme de prelevare sau de exploatare, iar în cazul altora primordială este conservarea habitatelor. Totodată, peste legislația națională se suprapun și condițiile impuse la nivel european. Pentru a înțelege mai bine cum sunt protejate juridic animalele, păsările și celelalte specii sălbatice din România, care sunt limitele în care pot fi acordate derogări, dar și cum se raportează legislația românească la cea a Uniunii Europene, am discutat cu Laura Coca, specialist politici publice de mediu și responsabil media la Coaliția Natura 2000 – o federație care reunește peste 20 de organizații de mediu și are aproape 15 ani de activitate în domeniul conservării biodiversității și al ariilor naturale protejate, implicându-se și în zona de politici publice și dialog cu autoritățile. De la protecția strictă la vânătoare și conservarea habitatelor. Cum sunt împărțite regimurile juridice Andreea Manole (Zooland.ro): Care sunt principalele regimuri de protecție juridică aplicabile animalelor și păsărilor sălbatice în România și ce presupune fiecare? Laura Coca (Coaliția Natura 2000): Protecția faunei sălbatice în România se sprijină pe două acte normative principale. Primul este Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice, aprobată prin Legea nr. 49/2011. Al doilea este Legea vânătorii și a protecției fondului cinegetic nr. 407/2006. Ele nu creează o singură scară de protecție, ci mai multe regimuri care se pot suprapune. Aceeași specie poate intra simultan sub incidența mai multora. Primul este regimul de protecție strictă. Se aplică speciilor din anexele 4A și 4B ale OUG nr. 57/2007. În cazul lor, legea interzice practic orice formă de capturare, ucidere, perturbare sau distrugere a locurilor de reproducere și odihnă, cu excepția derogărilor acordate în condiții strict limitate. Al doilea regim protejează speciile prin habitatul lor. Speciile din anexa 3 sunt cele pentru care statul trebuie să desemneze arii speciale de conservare și arii de protecție specială avifaunistică, adică siturile rețelei Natura 2000. Protecția lor se realizează mai ales prin conservarea siturilor și prin evaluarea adecvată a oricărui plan sau proiect care le poate afecta. Al treilea regim se aplică speciilor din anexa 5. Prelevarea lor din natură, inclusiv prin vânătoare în cazul anumitor păsări, este permisă, dar numai în măsura în care rămâne compatibilă cu menținerea unei stări de conservare favorabile. Al patrulea este regimul cinegetic stabilit de Legea nr. 407/2006. Acesta reglementează speciile de interes vânătoresc, perioadele de vânătoare, cotele de recoltă și gestionarea fondurilor cinegetice. Speciile de interes cinegetic strict protejate, precum ursul, lupul sau râsul, nu pot fi vânate decât în condițiile derogărilor. Acestor regimuri li se adaugă reglementări complementare: comerțul internațional cu specii sălbatice (Convenția CITES și Regulamentul (CE) nr. 338/97), pescuitul (OUG nr. 23/2008) și protecția animalelor împotriva cruzimii. Sunt relevante și convențiile internaționale ratificate de România, în special Convenția de la Berna privind conservarea vieții sălbatice și a habitatelor naturale din Europa și Convenția de la Bonn privind speciile migratoare. „Specie de interes comunitar” nu înseamnă automat același nivel de protecție Andreea Manole (Zooland.ro): Ce diferențe există între regimul de protecție aplicabil speciilor strict protejate, speciilor de interes comunitar și celorlalte specii sălbatice? Laura Coca (Coaliția Natura 2000): Trebuie făcută de la început o precizare. „Speciile de interes comunitar” nu reprezintă un nivel distinct de protecție, ci o categorie largă. Ea cuprinde toate speciile enumerate în anexele II, IV și V ale Directivei Habitate, iar nivelul concret de protecție depinde de anexa în care se află fiecare specie. Ursul brun, de exemplu, este o specie de interes comunitar care necesită atât desemnarea de situri Natura 2000, cât și protecție strictă. Alte specii de interes comunitar pot fi exploatate în condiții controlate. Diferența esențială privește regula și excepția. Pentru speciile strict protejate, regula este interdicția, iar intervenția asupra exemplarelor e permisă numai prin derogare, în condiții restrictive și verificabile. Pentru speciile din anexa 5, regula este utilizarea, cu limitarea impusă de obligația de a menține populațiile într-o stare de conservare favorabilă: perioade de vânătoare, cote, interdicții temporare, metode de capturare permise. Pentru speciile din anexa 3, protecția privește mai ales habitatul. Orice activitate cu impact potențial asupra unui sit Natura 2000 desemnat pentru ele trebuie evaluată înainte de a fi autorizată. „Faptul că o specie de pasăre poate fi vânată în România nu înseamnă că nu este protejată, ci că legea a admis, pentru ea, o excepție limitată de la protecție” Păsările sălbatice urmează o logică diferită de cea aplicabilă mamiferelor. Toate speciile de păsări care trăiesc în mod natural în stare sălbatică beneficiază, prin efectul Directivei Păsări, de un regim general de protecție: uciderea, capturarea, distrugerea cuiburilor și a ouălor și perturbarea în perioada de reproducere sunt interzise ca regulă. Vânătoarea reprezintă o excepție, permisă numai pentru speciile expres enumerate în anexa 5C a OUG nr. 57/2007 și în Legea vânătorii, în prezent aproximativ 33 de specii, și numai în afara perioadelor de reproducere și de migrație spre zonele de cuibărit. Orice altă intervenție asupra unei specii de păsări, cum sunt măsurile privind cormoranul, necesită o derogare motivată. În consecință, faptul că o specie de pasăre poate fi vânată în România nu înseamnă că nu este protejată, ci că legea a admis, pentru ea, o excepție limitată de la protecție. Celelalte specii sălbatice, care nu figurează în anexe, nu beneficiază de un regim special de conservare. Ele cad sub incidența regulilor generale privind vânătoarea, pescuitul, protecția mediului și protecția animalelor. Fiecare specie are însă valoare în ecosistem, iar degradarea habitatelor afectează toate speciile, indiferent de statutul lor juridic. Când poate fi încălcată, legal, protecția unei specii Andreea Manole (Zooland.ro): Ce fapte sunt interzise în cazul speciilor protejate și în ce situații pot fi acordate derogări de la măsurile de protecție? Laura Coca (Coaliția Natura 2000): Pentru speciile strict protejate, OUG nr. 57/2007 interzice orice formă de recoltare, capturare, ucidere, distrugere sau vătămare a exemplarelor aflate în mediul lor natural, în oricare stadiu al ciclului biologic. Interzice și perturbarea intenționată, în special în perioadele de reproducere, creștere, hibernare și migrație, precum și deteriorarea sau distrugerea locurilor de reproducere ori de odihnă. Sunt interzise, de asemenea, deținerea, transportul și comercializarea exemplarelor luate din natură. Pentru păsări, interdicțiile vizează uciderea sau capturarea intenționată, distrugerea cuiburilor și a ouălor, colectarea ouălor și perturbarea intenționată în perioada de reproducere. Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit, într-o cauză pornită chiar din România (C-88/19, privind un lup capturat într-o localitate), că aceste interdicții se aplică și în afara habitatelor naturale ale speciei, inclusiv în zonele locuite. Derogările sunt reglementate de art. 38 din OUG nr. 57/2007, care transpune art. 16 din Directiva Habitate și art. 9 din Directiva Păsări. Ele pot fi acordate numai dacă sunt îndeplinite cumulativ trei condiții. Prima: să nu existe o alternativă satisfăcătoare. A doua: derogarea să nu afecteze menținerea populațiilor speciei într-o stare de conservare favorabilă. A treia: să existe unul dintre motivele limitativ prevăzute de lege. Acestea sunt protecția faunei, florei și habitatelor, prevenirea unor daune importante asupra culturilor, animalelor domestice, pădurilor sau altor bunuri, sănătatea și siguranța publică sau alte motive imperative de interes public major, cercetarea, educația, repopularea și reintroducerea, precum și prelevarea controlată, selectivă și limitată a unui număr precis de exemplare. Derogările se aprobă prin ordin al ministrului mediului, cu avizul Academiei Române, și se raportează Comisiei Europene. Urșii, priviți ca o țintă în România? Jurisprudența europeană cere ca derogările să fie interpretate strict. Ele trebuie motivate precis, pe baza unor date științifice actuale. Autoritatea trebuie să demonstreze că nu există alternative, iar efectul asupra populației trebuie evaluat atât la nivel local, cât și la nivel național. O derogare nu poate deveni un instrument general de reducere a populației unei specii strict protejate. Coaliția Natura 2000 România consideră că practica românească s-a îndepărtat de acest standard. În cazul ursului brun, derogarea a devenit un mecanism anual de cote, iar ultima lege adoptată de Parlament stabilește prin lege 969 de exemplare pe an pentru 2026 și 2027. Parlamentul a respins solicitările Președintelui ca aceste niveluri să fie tratate ca plafoane maxime, nu ca ținte, și ca intervenția să vizeze în primul rând exemplarele cu comportament conflictual documentat. Așa cum a arătat Coaliția încă din aprilie, cotele nu au o fundamentare științifică transparentă și verificabilă, iar o lege națională nu poate înlocui condițiile pe care dreptul Uniunii le impune fiecărei derogări. Gestionarea conflictelor dintre oameni și animalele sălbatice are nevoie de măsuri preventive, de date științifice solide și de politici publice coerente. Numărul de exemplare împușcate nu le poate ține locul. Citește și: De ce nu se mai tem urșii de oameni? Motivele reale pentru care comportamentul lor s-a schimbat în ultimii ani și cum pot fi prevenite tragediile: „Dacă singurul nostru răspuns este glonțul, nu gestionăm problema. Doar eliminăm, pe rând, victimele propriilor noastre greșeli” EXCLUSIV Cine stabilește regulile și cine verifică dacă sunt respectate Andreea Manole (Zooland.ro): Ce instituții sunt responsabile de reglementarea, autorizarea și controlul respectării legislației privind speciile sălbatice și care sunt principalele atribuții ale acestora? Laura Coca (Coaliția Natura 2000): Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor este autoritatea publică centrală pentru protecția mediului. Elaborează politicile și legislația, aprobă derogările prin ordin și raportează Comisiei Europene. Pentru că răspunde și de silvicultură și vânătoare, același minister gestionează atât conservarea speciilor, cât și exploatarea lor cinegetică. Între cele două roluri există o tensiune inevitabilă. Academia Română, prin Comisia pentru ocrotirea monumentelor naturii, emite avizul științific necesar derogărilor. Agenția Națională pentru Mediu și Arii Protejate (ANMAP) a rezultat în 2025 din fuziunea Agenției Naționale pentru Arii Naturale Protejate cu Agenția Națională pentru Protecția Mediului. Ea administrează majoritatea ariilor protejate, emite avize pentru activitățile din acestea și are atribuții în monitorizarea stării de conservare. „Uciderea sau otrăvirea unor exemplare din specii protejate se sancționează adesea cu amenzi minore” Controlul este împărțit. Garda Națională de Mediu verifică respectarea OUG nr. 57/2007 și aplică sancțiunile contravenționale. Gărzile Forestiere controlează activitatea cinegetică și respectarea Legii vânătorii. Gestionarii fondurilor cinegetice organizează vânătoarea, aplică cotele aprobate și participă la prevenirea pagubelor. Poliția, Jandarmeria și Poliția de Frontieră constată infracțiunile, în special braconajul. În situațiile de urgență cu urși, intervin autoritățile locale prin procedura specială de intervenție instituită de OUG 81/2021. Instanțele de contencios administrativ controlează legalitatea ordinelor de derogare. În ultimii ani, mai multe dintre aceste ordine au fost suspendate în urma acțiunilor organizațiilor de mediu. Problema principală nu ține de lipsa instituțiilor, ci de capacitatea și de arhitectura lor. ANMAP este cronic subdimensionată și cumulează roluri incompatibile: administrează arii protejate, avizează activități în propriile arii și își verifică propria activitate. După fuziunea din 2025, sistemul a rămas fără o entitate cu rol clar de coordonare. Structurile de control au personal insuficient pentru a acoperi efectiv teritoriul. Mai grav, legislația nu atribuie speciilor protejate o valoare ecologică, deci prejudiciul nu poate fi cuantificat. De aceea, uciderea sau otrăvirea unor exemplare din specii protejate se sancționează adesea cu amenzi minore, fără efect disuasiv. „Diferența dintre România și standardul european se vede mai puțin în textul legii și mai mult în felul în care legea este aplicată” Andreea Manole (Zooland.ro): În ce măsură regimul de protecție din România este stabilit de legislația Uniunii Europene? Cum se raportează legislația românească la Directivele Păsări și Habitate? Laura Coca (Coaliția Natura 2000): În foarte mare măsură. OUG nr. 57/2007 a fost adoptată pentru a transpune Directiva 92/43/CEE privind habitatele și Directiva 2009/147/CE privind păsările. Anexele sale reproduc, în esență, anexele celor două directive, iar interdicțiile și condițiile de derogare preiau aproape textual dispozițiile europene. Directivele stabilesc obiectivul, adică menținerea sau readucerea speciilor și habitatelor într-o stare de conservare favorabilă, și standardul minim de protecție. Statul român alege mijloacele, dar nu poate coborî sub acest standard. Raportul dintre cele două niveluri nu se limitează la transpunere. Potrivit art. 148 din Constituție, dreptul Uniunii are prioritate față de dispozițiile contrare din legislația internă. Interpretarea dată directivelor de Curtea de Justiție a Uniunii Europene obligă autoritățile și instanțele române. Comisia Europeană verifică aplicarea corectă și poate declanșa proceduri de infringement. România se confruntă deja cu o astfel de procedură în legătură cu planurile de management ale siturilor Natura 2000. Evaluarea Coaliției este că România dispune de un cadru legislativ relativ complet de transpunere. Problema nu mai este lipsa legislației, ci complexitatea ei, modificările frecvente, interpretările divergente și aplicarea neuniformă. Diferența dintre România și standardul european se vede mai puțin în textul legii și mai mult în felul în care legea este aplicată. Poate România să protejeze o specie mai mult decât cere Uniunea Europeană? Andreea Manole (Zooland.ro): Există diferențe importante între protecția prevăzută în România și cea stabilită la nivel european? Poate România să ofere unei specii o protecție mai strictă decât cea prevăzută de legislația UE? Laura Coca (Coaliția Natura 2000): Da, România poate oferi o protecție mai strictă. Articolul 193 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene permite statelor membre să mențină sau să adopte măsuri de protecție mai stricte decât cele europene, cu condiția să fie compatibile cu tratatele și notificate Comisiei. Directiva Păsări prevede expres aceeași posibilitate. România o folosește deja: anexa 4B a OUG nr. 57/2007 cuprinde specii de interes național care beneficiază de protecție strictă fără ca dreptul Uniunii să o impună. Contextul face întrebarea foarte actuală. În 2025, Directiva Habitate a fost modificată, iar lupul a trecut din categoria speciilor strict protejate în cea a speciilor a căror exploatare poate fi gestionată. Modificarea nu obligă niciun stat membru să reducă protecția lupului, ci doar îi permite. România poate să mențină lupul sub protecție strictă, iar o eventuală relaxare ar trebui fundamentată pe date privind starea de conservare a populației. „Riscul pentru România nu este, în acest moment, acela de a proteja speciile mai mult decât cere Uniunea, ci de a le proteja mai puțin” Asimetria funcționează însă numai într-un sens. Un stat membru poate proteja mai mult, dar nu poate proteja mai puțin decât cere dreptul Uniunii. Statutul ursului brun ca specie strict protejată nu poate fi coborât unilateral de România. Orice relaxare națională a regimului ursului trebuie să se încadreze în condițiile derogărilor prevăzute de Directiva Habitate. Diferențele importante dintre România și standardul european nu se află, în opinia noastră, în textul legii, ci în aplicarea ei. Le vedem în transformarea derogărilor dintr-o excepție individualizată într-un mecanism anual de cote stabilite prin lege și în absența unei valori ecologice a speciilor protejate, care face sancțiunile ineficiente. Le vedem în capacitatea redusă a instituțiilor de control și în inițiative legislative precum proiectul PLx 216/2025. Acesta ar amâna efectele hotărârilor judecătorești de suspendare a ordinelor privind cotele de vânătoare până la rămânerea lor definitivă, golind de conținut singurul remediu judiciar capabil să prevină un prejudiciu ireversibil. Riscul pentru România nu este, în acest moment, acela de a proteja speciile mai mult decât cere Uniunea, ci de a le proteja mai puțin. Citește și: „Nu au fost locuri alternative în zonă și speciile au dispărut”. Ce se întâmplă cu păsările sălbatice din România, prinse între braconaj și distrugerea habitatelor EXCLUSIV