Care animal are cel mai bun auz?

Care animal are cel mai bun auz? Stabilirea unui „clasament” al celor mai bune urechi din regnul animal este o sarcină dificilă, dar unele specii împing limitele auzului mult dincolo de ceea ce își pot imagina oamenii.

Pe măsură ce un liliac zboară prin cerul nopții, acesta scoate sunete de înaltă frecvență și ascultă ecourile pentru a naviga prin pădurea întunecată. Aceste sunete pot depăși intervalul auditiv al majorității animalelor – dar nu și al moliei greater wax moth, care poate percepe frecvențe de până la 300 kilohertzi, de aproximativ 15 ori mai mari decât limita superioară a auzului uman. Detectând chemarea liliacului, molia știe că prădătorul se apropie și se ferește la timp.

Care animal are cel mai bun auz?

Atât liliecii, cât și aceste molii sunt adesea citate printre animalele cu cel mai fin auz. Dar care animale au, de fapt, cel mai bun auz?

„Ce înseamnă ‘cel mai bun’ este mereu relativ”, explică Christine Köppl, profesor de fiziologie a cohleei și a trunchiului cerebral auditiv la Universitatea din Oldenburg, Germania.

Sensibilitatea, abilitatea de a distinge sunete similare și capacitatea de a localiza sursa sunetelor sunt factori diferiți care contribuie la percepția auditivă a unui animal, a spus Köppl pentru Live Science într-un e-mail. Acești factori fac dificilă ierarhizarea auzului animalelor. Totuși, există câteva specii remarcabile.

Auz pentru localizarea prăzii: Bufnițele

Când vine vorba despre sisteme auditive, Köppl este mare admiratoare a bufniței-de-hambar (Tyto alba).

„Am lucrat cu bufnițele-de-hambar, așa că ele sunt în fruntea listei mele”, a spus ea. „Întregul lor sistem auditiv a fost modelat de obiceiurile de vânătoare nocturnă și de abilitatea de a localiza cu precizie prada doar ascultând.”

Bufnițele vânează noaptea, iar auzul lor ultrasensibil completează vederea în condiții de lumină scăzută. Ele pot detecta foșnetul unui șoarece care se mișcă sub straturi groase de zăpadă sau frunze și își pot localiza prada cu precizie.

Cheia constă în câteva adaptări: penele din jurul feței formează o „pâlnie” ce direcționează sunetele spre urechi, iar urechile stângă și dreaptă sunt poziționate la înălțimi ușor diferite. Acest aranjament face ca sunetul să ajungă la fiecare ureche cu o mică diferență de timp, permițând bufnițelor să calculeze locația exactă a sursei.

Auz pentru a „cartografia” lumea: Liliecii și delfinii

Deși trăiesc în medii complet diferite, liliecii și delfinii împărtășesc o trăsătură impresionantă: capacitatea de a ecoloca.

„Îmi plac urechile delfinilor și ale liliecilor pentru că nu doar captează și procesează sunetul, ci îl folosesc pentru a crea o imagine activă a mediului lor”, spune Darlene Ketten, cercetător emerit la Woods Hole Oceanographic Institution.

Ecolocația presupune emiterea unui sunet care ricoșează din obiectele din mediu și ascultarea ecoului. Astfel, delfinii și anumite specii de lilieci își pot construi o „hartă mentală” a împrejurimilor folosind sunetul. Sonarul uman este inspirat de același principiu, dar ecolocația naturală a acestor animale este mult mai avansată, adaugă Ketten.

Liliecii au urechi externe mari care colectează undele sonore, iar zonele din creier responsabile de procesarea sunetului sunt foarte dezvoltate, similar cu felul în care la oameni o parte importantă a creierului este dedicată vederii.

Delfinii, pe de altă parte, folosesc depozite de grăsime din jurul maxilarului pentru a detecta sunetele ce se propagă prin apă, deoarece deschiderile externe ale urechilor lor sunt foarte mici și nu joacă un rol major în transmiterea sunetului. În plus, atât liliecii, cât și delfinii au mecanisme speciale în urechi care blochează zgomotul propriilor ecolocații, astfel încât să nu fie asurziți de propriile vocalizări.

Auz atât pe uscat, cât și în apă: Pinipedele

Brandon Southall, președinte și cercetător principal la Southall Environmental Associates, consideră că adevărata „coroană” a celui mai bun auz ar trebui să revină pinipedelor – grupul care include foci, morse și lei de mare.

„Ele fac aproape imposibilul: reușesc să audă atât deasupra apei, cât și sub apă”, spune Southall.

Fiecare animal are un sistem auditiv adaptat mediului în care trăiește. Când îți bagi capul sub apă, sunetul devine distorsionat și greu de localizat, pentru că urechile umane sunt adaptate să perceapă unde sonore prin aer. La fel, urechile animalelor marine sunt adaptate pentru apă.

„Dacă scoți un delfin pe uscat, acesta este aproape surd și nu mai are direcționalitate auditivă”, explică Southall.

Însă pinipedele trebuie să audă bine în ambele medii: vânează în ocean, dar se împerechează și își cresc puii pe uscat. Unele specii pot auzi aproape la fel de bine ca bufnițele pe uscat și aproape la fel de bine ca delfinii sub apă. În teren, Southall a observat foci care reacționau la sunetul zăpezii care se rupea de la o distanță de aproape 1,6 kilometri.

Pentru a menține acest auz excelent, pinipedele au un mecanism unic: își umplu urechile medii cu sânge atunci când înoată, astfel încât undele sonore să continue să se propage prin lichid și să nu fie distorsionate. Când revin pe uscat, urechile se umplu din nou cu aer, pentru a detecta sunetele din atmosferă.

„Este uimitor”, spune Southall.

Citește și: 7 animale care pot fi auzite de la distanțe mari