Cămila sălbatică din Tartaria e pe cale de dispariție

Cămila sălbatică din Tartaria e pe cale de dispariție. În vastele și neiertătoarele deșerturi ale Asiei Centrale trăiește una dintre cele mai fascinante specii de mamifere de pe planetă: cămila sălbatică din Tartaria. Acest animal rar sfidează limitele cunoscute ale fiziologiei, având o capacitate unică de a consuma apă extrem de sărată – uneori chiar mai concentrată decât apa mării – fără a suferi efectele devastatoare care ar fi fatale pentru alte mamifere.

Cămila sălbatică din Tartaria e pe cale de dispariție. Adaptare la un mediu aproape imposibil

Cămila sălbatică tartariană (Camelus ferus) trăiește în regiunile aride și izolate din nord-vestul Chinei și sud-vestul Mongoliei, zone în care apa dulce este extrem de rară sau complet absentă pe distanțe de sute de kilometri. În aceste condiții, animalul s-a adaptat să bea din izvoare naturale saline, un comportament imposibil pentru majoritatea speciilor mari de mamifere, care s-ar deshidrata rapid.

Această abilitate extraordinară continuă să stârnească interesul comunității științifice. Cercetătorii încearcă să înțeleagă modul în care organismul cămilei reușește să mențină echilibrul intern în ciuda ingestiei unor cantități mari de sare, scrie geo.fr. 

Rinichi capabili să gestioneze cantități uriașe de sare

La om, consumul de apă foarte sărată determină creșterea rapidă a nivelului de sodiu din sânge. Rinichii nu pot elimina excesul suficient de repede, iar apa este extrasă din celule prin osmoză, ceea ce provoacă deshidratare celulară severă, tulburări electrolitice și, în cazuri extreme, moartea.

Cămila sălbatică din Tartaria pare să fi depășit aceste limite biologice. Se presupune că sistemul său renal este adaptat să elimine eficient cantități mari de sare, fără a perturba funcționarea organismului. Deși mecanismele exacte nu sunt încă pe deplin elucidate, specialiștii consideră că aceste adaptări sunt rezultatul unei evoluții îndelungate într-un mediu extrem de ostil.

O specie distinctă, niciodată domesticită

Este important de subliniat că această specie nu trebuie confundată cu cămilele domestice, care sunt larg răspândite și mult mai vulnerabile la apa salină. Cămila sălbatică tartariană nu a fost niciodată domesticită și prezintă diferențe genetice semnificative față de cămila bactriană domestică (Camelus bactrianus), deși asemănarea fizică poate induce în eroare.

Citește și: Oamenii de știință au explorat o peșteră din Noua Zeelandă. Au descoperit rămășițe vechi de 1 milion de ani dintr-o lume pierdută

Pe lângă toleranța excepțională la sare, aceste animale au și alte adaptări remarcabile. Contrar credinței populare, cocoașele lor nu stochează apă, ci grăsime, care este folosită drept sursă de energie în perioadele de foamete. Hidratarea este asigurată prin mecanisme fiziologice complexe.

Această caracteristică le permite să suporte variații extreme ale volumului și concentrației sângelui, să reziste deshidratării severe și să se rehidrateze rapid fără ca celulele să se distrugă. Astfel, atunci când găsesc apă, cămilele pot consuma cantități foarte mari într-un timp scurt, compensând perioadele lungi de lipsuri.

Amenințări cauzate de activitatea umană

Deși a supraviețuit milenii întregi în condiții extreme, cămila sălbatică din Tartaria este astăzi în pericol din cauza intervenției umane. Încă din 2001, John Hare, fondatorul Fundației pentru Protecția Cămilelor Sălbatice, avertiza asupra declinului dramatic al speciei. El a explicat pentru BBC News că izolarea regiunilor a contribuit inițial la conservarea cămilelor, însă situația s-a schimbat după încetarea testelor nucleare.

Accesul mai facil a atras vânători și mineri ilegali, interesați de aur și minereu de fier. Au fost descoperite mine terestre amplasate în apropierea izvoarelor saline; atunci când cămilele vin să se adape, calcă pe ele și sunt ucise, fiind ulterior exploatate pentru carne.

Totodată, ea reprezintă un simbol al fragilității ecosistemelor în fața presiunii umane, demonstrând că nici măcar cele mai izolate colțuri ale planetei nu sunt complet ferite de impactul activităților noastre.