Bazinul Congo, o resursă ecologică vitală pentru planetă

Bazinul Congo, o resursă ecologică vitală pentru planetă! Bazinul Congo reprezintă astăzi cea mai vastă întindere continuă de pădure tropicală rămasă în stare aproape virgină pe Pământ după Amazon. Este un teritoriu care respiră la scară continentală, o rețea de râuri, mlaștini, poieni inundabile și păduri primare ce funcționează ca un organism complex, autoreglat.

Pădurea din bazinul Congo se întinde pe aproximativ 200 de milioane de hectare

În centrul său, parcurile naționale Odzala-Kokoua și Nouabalé-Ndoki conservă unul dintre cele mai intacte ecosisteme terestre existente – un spațiu unde procesele naturale se desfășoară aproape nealterate de intervenția umană.

Timp de secole, Congo a fost mai degrabă un simbol decât un loc înțeles. Literatura europeană de la sfârșitul secolului al XIX-lea, în special Heart of Darkness de Joseph Conrad, a fixat în imaginarul colectiv ideea unei lumi opace, amenințătoare, asociată cu întunericul moral al colonialismului. Însă acel „întuneric” spunea mai mult despre violența epocii decât despre realitatea pădurii.

Aici, viața este organizată pe niveluri – de la solul saturat de materie organică până la coronamentul înalt de peste 40 de metri – într-un echilibru construit lent, de-a lungul mileniilor.

Lumina în Congo nu cade direct; ea se filtrează prin straturi succesive de frunziș, devenind difuză, calmă, aproape lichidă. În această lumină cernută, pădurea nu impresionează prin spectaculos, ci prin continuitate. Este o lume a ritmurilor lente, a acumulării tăcute și a interdependenței.

Călătoria pornește din Brazzaville, capitala Republicii Congo, așezată pe malul fluviului Congo. Orașul pare suspendat între asfalt și vegetație: dincolo de ultimele cartiere, pădurea începe brusc, fără tranziții graduale. De aici, un avion de mici dimensiuni decolează spre nord.

Această pădure tropicală umedă absoarbe cantități colosale de dioxid de carbon, fiind vitală pentru reducerea emisiilor globale

Privit din aer, peisajul explică de ce primii exploratori europeni au fost derutați. Nu există linii clare, nu există axe stabile. Congo nu este un teritoriu care poate fi „trasat” sau supus unei geometrii simple.

Este un spațiu care funcționează prin suprapunere, densitate și răbdare. La sfârșitul secolului al XIX-lea, numeroase expediții s-au pierdut încercând să forțeze această ordine naturală într-un sistem de coordonate rigid. Ceea ce istoria a celebrat drept fapte eroice au fost, în realitate, tentative fragile de supraviețuire într-un mediu care nu se lasă dominat.

Citește și: Fond uriaș pentru protejarea pădurilor tropicale, anunțat la summitul ONU 2025

Pe măsură ce avionul coboară, verdele devine compact, aproape opac. Aterizarea marchează intrarea în Parcul Național Odzala-Kokoua, unul dintre cele mai vechi și mai importante bastioane ale pădurii tropicale din Africa Centrală. Deplasarea se face exclusiv pe jos. Distanțele nu se măsoară în kilometri, ci în adaptarea corpului la umiditate constantă, la noroiul dens și la repetitivitatea pașilor prin vegetație.

Ngaga – locul unde s-a schimbat relația cu gorilele

Ascunsă sub coronamentul dens se află tabăra de cercetare Ngaga. Fondată de primatologul spaniol Magdalena Bermejo, aceasta a devenit un punct de referință în studiul gorilelor de câmpie occidentale. Spre deosebire de alte destinații africane unde fauna este observată din zone periferice, Ngaga este situată chiar în teritoriul ocupat de gorile, în inima pădurii primare.

Timp îndelungat, gorilele de câmpie au fost considerate aproape imposibil de studiat fără a le altera comportamentul. Metoda aplicată aici – obișnuirea lentă, progresivă, bazată pe respect și prezență minim invazivă – a demonstrat contrariul. Prin ani de contact gradual, cercetătorii au reușit să observe grupurile în mediul lor natural, fără a perturba structura socială sau rutina zilnică.

Citește și: Protejarea pădurilor tropicale din Brazilia și Indonezia. Sunt adăpost pentru numeroase comunități indigene

De la mit la clasificare științifică

Gorila de câmpie occidentală este prima gorilă descrisă oficial de știința modernă. Până la mijlocul secolului al XIX-lea, „gorila” era mai degrabă un termen vag, moștenit din relatările antice. În secolul al V-lea î.Hr., navigatorul cartaginez Hanno a menționat întâlnirea cu ființe numite gorilai pe coasta Africii. Textul său nu clarifica dacă era vorba despre animale sau oameni, iar referința a rămas ambiguă timp de peste două milenii.

Abia în secolul al XIX-lea, exploratori precum Paul Du Chaillu au documentat pentru prima dată gorile vii în Africa de Vest și în Bazinul Congo. Clasificarea științifică – Gorilla gorilla gorilla – reflectă sistemul taxonomic complet: gen, specie și subspecie. Redundanța aparentă este, de fapt, expresia preciziei științifice dobândite după secole de incertitudine.

Căutarea gorilelor începe în zori. Urmăritorii din comunitatea Baaka interpretează pădurea asemenea unui manuscris viu: frunze recent îndoite, tulpini rupte, resturi de fructe. Gorilele de câmpie preferă terenurile joase și zonele dense. Spre deosebire de rudele lor montane, ele petrec mult timp în copaci, adaptare determinată de dieta bogată în fructe și lăstari aflați la câțiva metri deasupra solului.

Întâlnirea este rareori frontală. Mai întâi se aude un foșnet, apoi o siluetă suspendată între ramuri. Masculul dominant – spatele argintiu – observă fără să se miște. Femelele continuă să se hrănească, purtând puii pe spate. Grupul funcționează ca o unitate stabilă, menținută prin gesturi subtile, vocalizări discrete și o memorie socială colectivă.

Elefanții de pădure – arhitecții tăcuți

Un alt actor esențial al ecosistemului este elefantul de pădure (Loxodonta cyclotis). Mai mic și mai discret decât elefantul de savană, el este un veritabil inginer ecologic. Prin deplasările sale, deschide poieni, creează coridoare naturale, sapă gropi în care apa se acumulează și, mai ales, dispersează semințe pe distanțe mari. Multe specii de arbori depind direct de acest proces pentru regenerare.

Timp de decenii, elefanții de pădure au fost vânați intens pentru fildeș, fără a se înțelege pe deplin rolul lor structural. Reducerea populațiilor a avut efecte în lanț asupra regenerării pădurii, demonstrând cât de interconectate sunt mecanismele acestui ecosistem.

În jurul lor gravitează o diversitate remarcabilă: bivoli de pădure, antilope bongo aproape invizibile în vegetație, sitatunga adaptate la mlaștini, mistreți uriași de pădure, pangolini nocturni și numeroase specii de primate. Împreună, aceste populații transformă bazinul Congo într-unul dintre ultimele mari rezervoare de biodiversitate intactă de pe glob.

Nouabalé-Ndoki – izolarea ca formă de protecție

Mai la nord, Parcul Național Nouabalé-Ndoki reprezintă poate cea mai pură expresie a izolării. Situat într-o regiune extrem de greu accesibilă, primește anual doar un număr redus de vizitatori. Accesul implică logistică complexă, deplasări cu canoe și autorizații speciale, gestionate în colaborare cu organizații precum Wildlife Conservation Society (WCS).

Tabăra Mondika, aflată aproape de granița cu Republica Centrafricană, este un centru științific major pentru studiul gorilelor și cimpanzeilor. Aici, procesul de obișnuire se desfășoară pe parcursul mai multor ani, sub reguli etice stricte și cu o prezență umană minimă. Lipsa turismului de masă și absența infrastructurii convenționale reprezintă, paradoxal, cea mai eficientă formă de conservare.

Zone precum Wali sau Mbeli Bai dezvăluie poieni naturale unde animalele ies la suprafață pentru a consuma minerale din sol. Arborii monumentali – sapelli, sipo, iroko – își înalță trunchiurile drepte către un baldachin aproape continuu, susținut de rădăcini tabulare ce seamănă cu ziduri naturale. Râurile întunecate reflectă fragmente de cer, iar senzația dominantă este aceea de a fi doar un oaspete temporar într-o lume care funcționează independent de prezența umană.

Sursa: nationalgeographic