Pentru a investiga această ipoteză, oamenii de știință au analizat peste 2.000 de înregistrări audio provenite de la 98 de specii diferite. Foto: AI La prima vedere, sunetele emise de animale par complet diferite. Cântecul unei păsări, orăcăitul unei broaște, ciripitul insectelor sau vocalizele unei balene nu au aproape nimic în comun. Cu toate acestea, un nou studiu sugerează că, dincolo de diferențele evidente dintre specii, există un element comun care a rămas aproape neschimbat de-a lungul evoluției: ritmul în care sunt produse sunetele. Cercetarea indică faptul că numeroase specii, de la păsări și mamifere până la amfibieni și insecte, emit semnale vocale într-un interval de timp surprinzător de asemănător. Acest model ar putea avea origini foarte vechi, datând de aproximativ 340 de milioane de ani, înainte ca multe dintre grupurile moderne de animale să se separe pe arborele evolutiv, conform earth.com. Un studiu amplu asupra comunicării la animale Pentru a investiga această ipoteză, oamenii de știință au analizat peste 2.000 de înregistrări audio provenite de la 98 de specii diferite. Eșantionul a inclus în principal păsări și mamifere, dar și amfibieni, insecte, o reptilă și chiar un pește. Cercetătorii au măsurat frecvența cu care animalele produc unități sonore distincte, calculând câte „rafale” de sunet apar într-o secundă. Rezultatele au arătat că majoritatea speciilor se încadrează într-un interval foarte restrâns. În cele mai multe cazuri, animalele emit aproximativ trei impulsuri sonore pe secundă, iar pentru aproape toate speciile analizate ritmul se situează între mai puțin de un impuls și aproximativ cinci impulsuri pe secundă. Foto: AI Mărimea corpului nu explică fenomenul Inițial, cercetătorii au presupus că dimensiunea animalului ar putea influența viteza vocalizărilor. În mod logic, un animal mare, cu o respirație și un ritm cardiac mai lente, ar fi trebuit să producă sunete într-un ritm diferit față de unul de dimensiuni reduse. Citește și: Oamenii de știință au identificat cel puțin 149 de specii marine noi în zone îndepărtate din Oceanul Indian Însă datele au contrazis această ipoteză. Nici greutatea corporală, nici capacitatea pulmonară nu au avut o influență semnificativă asupra ritmului vocal. De asemenea, specialiștii au analizat și alți factori, precum mediul în care trăiesc animalele sau gradul lor de complexitate socială. Nici aceste elemente nu au explicat uniformitatea observată. Speciile care trăiesc în colonii numeroase și au repertorii vocale bogate nu comunică mai rapid decât cele solitare, iar habitatele zgomotoase nu determină schimbări importante ale ritmului. Posibila legătură cu activitatea creierului După eliminarea explicațiilor legate de corp și mediu, cercetătorii și-au îndreptat atenția către creier. Deși dimensiunea creierului diferă enorm între specii, anumite ritmuri neuronale fundamentale par să fie remarcabil de similare. Unul dintre acestea este ritmul „delta”, o activitate cerebrală lentă care oscilează între una și patru cicluri pe secundă. Acest tip de activitate a fost identificat la mamifere, păsări și chiar la unele reptile și este asociat cu procese precum atenția și procesarea informațiilor. Interesant este faptul că intervalul de frecvență al undelor delta coincide aproape perfect cu ritmul vocal comun descoperit în studiu. Deși cercetătorii nu au măsurat direct activitatea cerebrală a tuturor speciilor analizate, ei consideră că această asemănare ar putea indica existența unui mecanism neurologic comun care reglează comunicarea vocală. Oamenii urmează același model Și limbajul uman pare să respecte acest tipar general. În timpul conversațiilor obișnuite, oamenii produc în medie aproximativ cinci silabe pe secundă, o valoare aflată la limita superioară a intervalului observat la animale. Diferența constă în faptul că vorbirea umană comprimă o cantitate mare de informații în fiecare unitate sonoră, folosind cuvinte și structuri lingvistice complexe. Totuși, atunci când condițiile de comunicare devin dificile – de exemplu într-un mediu zgomotos sau când interlocutorul este un copil ori o persoană în vârstă – oamenii încetinesc în mod natural ritmul vorbirii. Astfel, comunicarea revine la o viteză apropiată de cea întâlnită în restul regnului animal. Un posibil „limbaj al ritmului” între specii Descoperirea ridică o ipoteză fascinantă: dacă multe animale procesează și emit informații într-un ritm asemănător, atunci semnalele sonore produse de o specie ar putea fi mai ușor de interpretat de alte specii decât se credea până acum. Acest lucru ar putea explica de ce unele animale reacționează la semnalele de alarmă ale altor specii. De exemplu, un mamifer poate percepe și interpreta un avertisment emis de o pasăre deoarece informația este transmisă într-un interval temporal familiar sistemului său nervos. Un exemplu apropiat este relația dintre oameni și câini. Cercetările anterioare au arătat că patrupedele procesează vorbirea umană la un ritm mai lent, concentrându-se mai degrabă pe cuvinte întregi decât pe silabe individuale. În mod instinctiv, oamenii tind să vorbească mai rar și mai clar atunci când se adresează unui câine, adaptându-se astfel ritmului său de procesare. O moștenire evolutivă extrem de veche Una dintre cele mai importante concluzii ale studiului este că acest ritm comun pare să fie mult mai vechi decât speciile moderne. Păsările și mamiferele au evoluat pe linii separate în urmă cu aproximativ 340 de milioane de ani, însă ambele grupuri păstrează același model temporal al vocalizărilor. Acest lucru sugerează că mecanismul ar putea proveni de la un strămoș comun foarte îndepărtat. Mai mult, existența unor tipare similare la animale și mai vechi din punct de vedere evolutiv indică faptul că originea acestui „ceas biologic al comunicării” ar putea fi chiar mai profundă. Ce urmează pentru cercetători Autorii studiului consideră că următorul pas este verificarea directă a relației dintre ritmul vocal și activitatea cerebrală. Ei vor să afle dacă speciile care emit sunete mai rapide sau mai lente prezintă și modele neuronale adaptate aceluiași ritm. Rezultatele cercetării schimbă modul în care este privită comunicarea animalelor. În loc să fie considerată doar o colecție de semnale diferite, aceasta ar putea fi bazată pe un mecanism temporal comun, conservat de natură timp de sute de milioane de ani și împărtășit de o mare parte a vieții de pe Pământ. Studiul a fost publicat în revista științifică PLOS Biology și oferă o nouă perspectivă asupra modului în care animalele comunică și procesează informațiile sonore.