Rezultatele au arătat că multe dintre pietricele au fost expuse continuu între 20 și 40 de milioane de ani, iar unele au depășit chiar 60 de milioane de ani. Foto: earth.com O echipă de cercetători susține că Deșertul Atacama din nordul statului Chile, considerat deja cel mai arid loc de pe Terra, ar putea fi mult mai vechi decât indicau estimările științifice anterioare. Noile analize sugerează că procesul de uscare extremă nu a început acum aproximativ 23 de milioane de ani, așa cum se credea, ci cu mult înainte de apariția factorilor geologici care au fost considerați până acum responsabili. Cercetătorii susțin că cel mai arid deșert de pe Pământ ar avea o vârstă mult mai mare decât indică manualele Mult timp, oamenii de știință au pus ariditatea accentuată a regiunii pe seama a două evenimente majore petrecute în Miocen: ridicarea Munților Anzi, care a blocat fluxul de umiditate venită din est, și instalarea curentului rece Humboldt de-a lungul coastei Pacificului, care a redus semnificativ cantitatea de precipitații. Totuși, aceste explicații sunt puse acum sub semnul întrebării. Deșertul Atacama. Foto: wikipedia Citește și: China a plantat miliarde de copaci în deșertul Taklamakan, care a devenit un uriaș ‘burete’ absorbant de CO₂ Un nou studiu coordonat de geologul Benedikt Ritter-Prinz de la Universitatea din Köln a analizat pietricele de cuarț prelevate din zonele joase ale nucleului hiper-arid al deșertului. Aceste roci, aparent stabile de milioane de ani, au fost folosite ca „arhive naturale” pentru a reconstitui istoria expunerii la mediu. Metoda se bazează pe acumularea de izotopi de neon-21 în interiorul mineralelor expuse la radiațiile cosmice. Cu cât o rocă rămâne mai mult timp la suprafață, fără a fi acoperită de sedimente sau erodată de apă, cu atât nivelul de neon crește. În unele mostre analizate, cercetătorii au descoperit concentrații extrem de ridicate, ceea ce indică perioade de expunere de ordinul zecilor de milioane de ani, conform earth.com. Rezultatele au arătat că multe dintre pietricele au fost expuse continuu între 20 și 40 de milioane de ani, iar unele au depășit chiar 60 de milioane de ani, ceea ce împinge începuturile aridității înapoi până în Eocen, cu mult înainte de estimările anterioare. Acest lucru contrazice ideea că uscarea extremă a început odată cu ridicarea Anzilor și influența curentului Humboldt. Cercetătorii au exclus și ipoteza că materialele ar fi fost transportate din zone montane mai înalte, unde expunerea la radiații cosmice ar fi putut altera rezultatele. Geologia regiunii indică faptul că pietrele provin local, iar condițiile de altitudine necesare pentru astfel de acumulări nu existau în acea perioadă. Un alt element important este lipsa aproape totală a proceselor de eroziune Crustele de sare care acoperă solul au contribuit la „blocarea” peisajului, împiedicând deplasarea sau acoperirea pietricelelor și păstrându-le intacte pentru perioade geologice excepțional de lungi. Potrivit autorilor studiului, explicația pentru această ariditate timpurie ar putea fi legată de o schimbare climatică globală. În urmă cu aproximativ 50 de milioane de ani, Pământul a început o perioadă lentă de răcire după un maxim termic, iar această transformare ar fi modificat treptat circulația atmosferică și distribuția precipitațiilor la scară planetară. Citește și: Deșertul Atacama: Cel mai uscat loc de pe Pământ, cu un mediu asemănător cu Marte. Nu a mai plouat de 400 de ani aici! În această viziune, factorii locali precum Anzii și curentul Humboldt ar fi amplificat ulterior uscăciunea deja instalată, nu au declanșat-o. Astfel, Deșertul Atacama ar putea reprezenta unul dintre cele mai vechi sisteme aride continue de pe planetă. Foto: wikipedia Descoperirea schimbă perspectiva asupra evoluției deșerturilor și sugerează că procesele climatice globale ar putea avea un rol mult mai important decât relieful local în formarea regiunilor hiper-aride. În plus, Atacama continuă să fie un model natural esențial pentru cercetările care analizează condițiile extreme, inclusiv pentru comparații cu mediul de pe planeta Marte. Studiul a fost publicat în revista Nature Communications.