Specialiștii avertizează că astfel de efecte, generate de substanțe chimice provenite din plastic, nu sunt ușor de observat, dar pot avea impact pe termen lung asupra biodiversității oceanelor. foto: AI Poluarea cu plastic nu afectează doar vizibil oceanele, ci produce și efecte subtile, dar profunde, asupra vieții marine. Cercetările recente arată că substanțele chimice eliberate de materialele plastice pot modifica comportamentul animalelor din apă, influențând modul în care acestea vânează, se apără sau interacționează între ele. La nivel global, sunt utilizate peste 350.000 de substanțe chimice, iar o parte semnificativă ajunge în mediul marin prin degradarea deșeurilor plastice. Pe măsură ce plasticul se fragmentează în ape, acesta eliberează treptat compuși chimici numiți aditivi. Acești compuși pot perturba „limbajul chimic” al oceanelor – un sistem esențial prin care animalele marine își găsesc hrana, evită pericolele, își aleg habitatul și comunică. Substanța care păcălește instinctele animalelor Un compus care a atras atenția cercetătorilor este oleamida. Aceasta este utilizată frecvent în producția de materiale plastice, precum polietilena și polipropilena, unde are rol de lubrifiant. Odată ajunsă în apă, prin degradarea plasticului, oleamida începe să se dizolve și să interacționeze cu mediul marin. Particularitatea acestei substanțe este că nu este complet străină organismelor vii – ea apare și în natură. La mamifere, este implicată în reglarea somnului, iar la unele viețuitoare marine funcționează ca feromon, adică un semnal chimic folosit pentru comunicare. Mai mult, oleamida seamănă foarte mult cu acidul oleic, o substanță asociată cu moartea la anumite specii, inclusiv la unele tipuri de crabi. foto: AI Din acest motiv, animalele marine pot interpreta greșit semnalele chimice din apă, ceea ce le poate altera comportamentul. Experimentele pe caracatițe scot la iveală efecte neașteptate Pentru a înțelege mai bine impactul acestei substanțe, cercetători de la Florida Atlantic University au analizat comportamentul speciei Octopus vulgaris, un prădător întâlnit frecvent în apele din sudul statului Florida. Citește și: Exemplar rar, descoperit în Marea Barieră de Corali! Masculul are culoarea roz. De unde provine, de fapt, nuanța neobișnuită În cadrul experimentului, caracatițele au fost plasate în bazine de laborator și expuse la diferite tipuri de pradă: crabi pustnici, crabi liberi, melci și scoici. Activitatea lor a fost monitorizată în detaliu, atât pe termen scurt (90 de minute), cât și pe parcursul a 24 de ore, fiind analizate zeci de mii de interacțiuni. Cum schimbă oleamida comportamentul în lanț În condiții normale, caracatițele preferau în mod clar crustaceele, în special crabii. Însă, după introducerea oleamidei în apă, preferințele lor s-au modificat vizibil: au început să aleagă mai des crabii liberi și mai rar pe cei pustnici. Chiar și după eliminarea substanței din apă, aceste schimbări au persistat timp de câteva zile. Mai mult, interacțiunile dintre prădător și pradă au devenit mai frecvente, însă fără a crește și rata capturilor reușite. Cu alte cuvinte, caracatițele intrau mai des în contact cu prada, dar nu aveau mai mult succes la vânătoare. În același timp, s-a observat o creștere a încercărilor eșuate și a contactelor scurte, fără finalitate – semn că procesul de vânătoare era perturbat, scrie earth.com. Chiar și modificări aparent minore în comportamentul speciilor pot avea consecințe majore asupra ecosistemelor marine. Dacă relația dintre prădători și pradă este destabilizată, întregul lanț trofic poate fi afectat. foto: AI Comunicarea chimică, afectată în mod invizibil O explicație posibilă este că oleamida interferează cu semnalele chimice pe care animalele marine le folosesc pentru a evalua pericolul. De exemplu, crustaceele ar putea interpreta greșit prezența unui prădător, deoarece substanța imită compuși naturali asociați cu alte situații, cum ar fi moartea. În mod normal, o creștere a interacțiunilor cu prădătorii ar determina prada să devină mai precaută. Însă, în prezența oleamidei, acest mecanism pare să nu mai funcționeze corect. Animalele nu mai reacționează adecvat la risc, ceea ce le face mai vulnerabile. Pe de altă parte, nici prădătorii nu sunt complet avantajați. Caracatițele, de exemplu, se bazează și ele pe semnale chimice pentru a identifica prada, iar perturbarea acestor indicii poate duce la confuzie și eficiență redusă în vânătoare.