Dacă ar exista vreodată o ediție a Jocurilor Olimpice dedicate lumii animale, proba de săritură în lungime ar avea cu siguranță participanți spectaculoși. Șopârlele își folosesc coada pentru a-și regla cu precizie săriturile, iar maimuțele își coordonează picioarele în moduri surprinzătoare. Cum reușesc călugărițele să facă salturi acrobatice: un set de trucuri fascinante Însă călugărițe au un mecanism complet diferit. O analiză detaliată a aproape 400 de filmări cu călugărițe tinere, surprinse în timp ce săreau spre un stâlp vertical, a scos la iveală un set de trucuri uimitor de rafinate. Pentru a efectua un zbor stabil, dar extrem de controlat, călugărițe coordonează mișcările de rotație ale trei segmente corporale: abdomenul, picioarele anterioare „prinzătoare” și picioarele posterioare, cele care le oferă stabilitate. Secretul? Picioarele se rotesc în direcții opuse Cele două seturi de picioare se rotesc adesea în direcții opuse pentru a menține echilibrul forțelor și pentru a alinia trunchiul insectei cu punctul de aterizare. „O pereche se rotește invers acelor de ceasornic, cealaltă în sensul acelor de ceasornic, și își schimbă direcția de mai multe ori pe parcursul săriturii”, explică Malcolm Burrows de la Universitatea Cambridge. „Rezultatul este un trunchi stabil, perfect orientat spre țintă.” Citește și: De ce își mănâncă o călugăriță partenerul, după împerechere? O coregrafie în miniatură Întregul proces – de la momentul în care mantisa se pregătește ondulându-și abdomenul, până la aterizarea finală – durează doar aproximativ o zecime de secundă. În acest interval minuscul, corpul execută patru schimburi majore de forțe de rotație între cele trei segmente care se pot răsuci. „Este extraordinar să îndeplinești ceva atât de complex în numai 100 de milisecunde”, spune Burrows, potrivit newscientist.com. Pentru a demonstra rolul esențial al abdomenului în această manevră, Burrows a aplicat un adeziv pentru a împiedica insectele să îl mai poată flexiona în timpul saltului. Chiar dacă a folosit superglue, acesta nu aderă bine la cuticula cerată a insectelor și s-a desprins rapid. Totuși, cât timp abdomenul a fost imobilizat, mantisele au ratat ținta, izbindu-se cu capul înainte. „Nu puteau genera suficientă rotație și pierdeau controlul asupra traiectoriei”, afirmă Burrows. El subliniază că, spre deosebire de adulții înaripați, mantisele tinere nu au aripi, așa că depind de sărituri pentru a se deplasa prin vegetație și pentru a găsi poziții bune de vânătoare. Descoperirile ar putea inspira designul unor roboți de mici dimensiuni capabili să execute sărituri precise.