Cum vânează bufnițele în întuneric? Bufnițele nocturne sunt vânători formidabili și silențioși. Tăcerea lor în zbor se datorează unei modificări structurale a primei remige primare de pe fiecare aripă – o trăsătură comună tuturor speciilor de bufnițe. Marginea anterioară a acestei pene este dințată, nu netedă, ceea ce perturbă fluxul de aer peste aripă și elimină zgomotul de vortex creat de o suprafață netedă. Astfel echipate, bufnițele își surprind prada fără a scoate vreun sunet. Cum vânează bufnițele în întuneric Bufnițele, mai ales cele care vânează noaptea, pot localiza chiar și cele mai slabe sunete cu o precizie remarcabilă. Cea mai studiată dintre acești prădători nocturni este bufnița-de-hambar (Tyto alba). Experimente ample realizate de neurobiologii Marc Konishi și Eric Knudsen, în camere complet întunecate și izolate fonic, au demonstrat fără echivoc că bufnițele-de-hambar pot localiza și captura prada doar după sunet. Auzul lor extrem de sensibil este amplificat de discul facial, o suprafață concavă formată din pene rigide, cu vârfuri întunecate. Acesta funcționează ca un reflector, canalizând sunetele spre urechi. Odată ce un sunet este detectat, bufnița se orientează către el și îi identifică precis poziția, cu o marjă de eroare de numai 1,5° pe plan orizontal și vertical. Cum află bufnița din ce parte vin sunetele Bufnițele, mai ales cele care vânează noaptea, pot localiza chiar și cele mai slabe sunete cu o precizie remarcabilă. sursa foto pexels.com Pentru a determina dacă un sunet vine din dreapta, din stânga sau din față, bufnițele folosesc diferența de timp în care sunetul ajunge la fiecare ureche. Dacă sursa este direct în față, diferența de timp este zero. O altă modalitate de orientare este diferența de intensitate a sunetului perceput de fiecare ureche, care ajută la localizarea verticală. Bufnițele-de-hambar și alte bufnițe din cel puțin opt genuri au deschideri asimetrice ale urechilor, potrivit web.stanford.edu. Astfel, un sunet care vine de sus va părea mai intens în urechea cu deschiderea situată mai sus; dacă intensitatea este egală, sursa se află la nivelul ochilor. Cum funcționează urechile bufnițelor Auzul lor extrem de sensibil este amplificat de discul facial, o suprafață concavă formată din pene rigide, cu vârfuri întunecate. sursa foto pexels.com Urechile bufnițelor sunt conectate la celule specializate dintr-o regiune distinctă a miezului cerebral. Fiecare celulă este sensibilă la o combinație unică de diferențe de timp și intensitate și răspunde doar la sunete provenite dintr-o zonă foarte mică din spațiu. Astfel, creierul bufniței-de-hambar conține o adevărată „hartă neurală” a spațiului auditiv. Acest mecanism explică de ce această specie este astăzi, probabil, cea mai răspândită pasăre de pe glob. Dar sistemul auditiv nu este singura explicație pentru succesul bufnițelor în întuneric. Capacitățile lor senzoriale se împletesc cu obiceiuri sedentare. Studiile asupra bufniței-tawny din Anglia arată că indivizii își mențin un teritoriu de vânătoare, pe care îl folosesc noapte de noapte. Familiaritatea cu mediul – de exemplu, cunoașterea înălțimii crengilor preferate pentru pândă – este esențială pentru precizia atacului asupra prăzii. Auzul compensează lipsa vederii, dar cunoașterea intimă a habitatului desăvârșește tehnica de vânătoare. Citește și: Zborul silențios al bufnițelor, explicat de o expertă