O echipă de cercetători a reușit acum să reconstruiască în detaliu modul în care s-a desfășurat acest eveniment cataclismic, oferind noi informații despre mecanismele care stau la baza celor mai puternice erupții vulcanice de pe Pământ. Foto: AI Cu aproximativ 350.000 de ani în urmă, peisajul din centrul Insulei de Nord a Noii Zeelande era complet diferit de cel cunoscut astăzi. În plină perioadă glaciară, climatul era mult mai rece, iar regiunea era acoperită de păduri întinse de fag și podocarp, care găzduiau numeroase specii de păsări native. În acest decor aparent liniștit s-a produs însă unul dintre cele mai violente fenomene geologice din istoria planetei. O erupție vulcanică de proporții uriașe, cunoscută astăzi sub numele de supererupția Whakamaru, a eliberat cantități impresionante de material vulcanic, suficiente pentru a acoperi aproape întreaga Nouă Zeelandă. Una dintre cele mai mari erupții din istoria planetei Supererupția Whakamaru este considerată cea mai mare erupție produsă vreodată de Zona Vulcanică Taupō și una dintre cele mai mari înregistrate la nivel mondial. Această regiune activă se întinde între Whakaari (Insula Albă) și vulcanul Ruapehu și este rezultatul interacțiunii dintre două procese geologice majore: scufundarea Plăcii Pacificului sub Placa Australiană și extinderea continuă a scoarței terestre din centrul Insulei de Nord, conform sciencealert. În prezent, zona este cunoscută pentru activitatea sa geotermală intensă, izvoarele termale, bazinele cu noroi fierbinte, calderele vulcanice și numeroșii vulcani activi. De-a lungul ultimilor două milioane de ani, regiunea a generat patru supererupții confirmate, evenimente atât de puternice încât au atins nivelul maxim, 8, pe Indexul de Explozivitate Vulcanică (VEI). La nivel global, doar câteva zeci de astfel de erupții au fost identificate în istoria geologică a Pământului. Cum au reconstituit oamenii de știință dezastrul din Noua Zeelandă? Pentru a înțelege desfășurarea supererupției, cercetătorii au analizat urmele lăsate în depozitele vulcanice răspândite în Noua Zeelandă și în sudul Oceanului Pacific. Aceștia au identificat și comparat compoziția chimică a fragmentelor de sticlă vulcanică provenite din peste 30 de situri diferite. Metoda este asemănătoare tehnicilor criminalistice moderne: dacă aspectul unui depozit oferă indicii despre originea sa, semnătura chimică funcționează ca o „amprentă ADN” care confirmă legătura cu erupția sursă. Analizele au demonstrat că toate aceste depozite provin din aceeași erupție uriașă, ceea ce a permis reconstruirea etapelor prin care s-a desfășurat fenomenul. Foto: CC BY-NC-ND Un lac imens a amplificat violența erupției Potrivit cercetătorilor, înainte de erupție exista un lac de mari dimensiuni în centrul Insulei de Nord, asemănător actualului lac Taupō. Primele faze ale erupției au avut loc atunci când magma a ajuns în contact direct cu apa lacului. Interacțiunea dintre apa rece și magma extrem de fierbinte a provocat explozii violente, care au marcat debutul cataclismului. În această etapă, erupția pare să fi fost alimentată de un singur rezervor magmatic. Pe măsură ce activitatea vulcanică s-a intensificat, lacul a fost distrus și umplut treptat cu materiale vulcanice, iar erupția a trecut la un stil mai uscat și mai exploziv. Ulterior, fenomenul a devenit și mai complex. În loc să fie alimentată de o singură cameră magmatică, erupția a implicat simultan cel puțin cinci corpuri distincte de magmă, care au erupt într-un efect de tip cascadă. Citește și: Rechini filmați în timp ce înoată în interiorul unuia dintre cei mai activi vulcani submarini din lume Cenușa a acoperit aproape întreaga țară Dimensiunea dezastrului a fost impresionantă. O mare parte din Insula de Nord, precum și îndepărtatele Insule Chatham, au fost acoperite de straturi de cenușă vulcanică cu grosimi de aproximativ 30 de centimetri. În apropierea centrului erupției, depunerile au atins chiar și 4,5 metri grosime. În același timp, fluxuri piroclastice extrem de fierbinți, formate din gaze și fragmente de rocă, au măturat peisajul cu viteze uriașe, lăsând în urmă straturi de rocă vulcanică groase de sute de metri. Cercetătorii estimează că supererupția Whakamaru a expulzat aproximativ 2.300 de kilometri cubi de material vulcanic. Dacă această cantitate ar fi distribuită uniform pe întreg teritoriul Noii Zeelande, țara ar fi fost acoperită de un strat de aproape nouă metri de cenușă și resturi vulcanice. Lecții importante pentru viitor Deși asemenea supererupții sunt extrem de rare, Zona Vulcanică Taupō rămâne unul dintre cele mai active sisteme vulcanice de pe glob. De-a lungul timpului, regiunea a produs numeroase erupții mai mici, dar capabile să provoace efecte devastatoare atât la nivel local, cât și global. Înțelegerea modului în care funcționează aceste sisteme vulcanice este esențială pentru evaluarea riscurilor viitoare și pentru explicarea transformărilor majore care au modelat peisajele actuale ale Noii Zeelande. Noile cercetări oferă una dintre cele mai complete imagini de până acum asupra unei supererupții și contribuie la descifrarea mecanismelor din spatele unora dintre cele mai puternice fenomene naturale din istoria Pământului. Citește și: Imagini nemaivăzute până acum cu păianjeni de mare uriași, în largul Insulelor Vulcanice / VIDEO