Obsesia pentru animalele drăgălaşe. Explicaţia oamenilor de ştiinţă

Să privim un pic imaginile de mai jos! Există vreo persoană căreia nu i se topeşte inima în faţa unor asemenea drăgălăşenii? Noi suntem sigur că nu, mai ales că, de câte ori privim aceste fotografii, simţim o nevoie acută să scoatem animăluţele de acolo şi să le mângâiem cât este ziua de lungă. Şi pentru că sunt atât de drăgălaşe, ni se pare absolut normal să luptăm pentru supravieţuirea speciei lor.

Dar ce se întâmplă cu animalele mai puţin drăgălaşe? Am scoate bani din buzunarele noastre pentru delfinii ce par a avea permanent zâmbetul pe buze, pentru maimuţele nebunatice şi pentru căţeluşii şi pisicuţele abuzate, dar cât de multe lucruri am face pentru un şarpe aflat în pericol, pentru o şopârlă, un crocodil sau un liliac?

Dacă nu sunt recunoscute drept „animale drăgălaşe”, ne mai pasă de ele?

Oamenii de ştiinţă spun că dragostea mai mare pentru animalele drăgălaşe, în detrimentul celor care nu au neapărat această calitate, este într-o oarecare măsură justificată.

Cum se justifică iubirea pentru puiuţi – Că suntem sau nu părinţi, fiecare dintre noi are o predispoziţie parentală, care declanşează un comportament protector faţă de bebeluşi şi, implicit, faţă de pui. Cercetările au demonstrat că, atunci când oamenilor li se arată imagini cu bebeluşi, activitatea cortexului premotor se accentuează. Deşi nu sunt foarte bine cunoscute funcţiile acestei părţi ale creierului, se crede că această zonă joacă un rol important în planificarea mişcărilor (probabil astfel se explică şi de ce suntem înclinaţi să tragem copilaşii de obrăjori).

Din moment ce, ca oameni, suntem înclinaţi să iubim bebeluşii, este de înţeles şi de ce îndrăgim atât de mult animăluţele de mai jos.

Cum asociem animaluţele cu oamenii – Adesea asociem animalele cu noi, prin intermediul antropomorfismului şi pentru că recunoaştem, la animale, anumite gesturi care credem că ne aparţin numai nouă. Spre exemplu, dacă ne uităm la imaginea de mai jos, asociem comportamentul animăluţelor cu gesturi pe care şi noi le facem.

 În plus, privim cu foarte multă simpatie relaţia dintre două animale care aparţin unor specii diferite. Relaţiile de acest tip ne învaţă să îi respectăm pe cei care ne sunt diferiţi, să facem loc dragostei şi să îi închegăm relaţii cu oricine, fără să ţinem cont de sex, culoarea pielii, religie sau cultură.

Reflexul îmbrăţişării – Când îmbrăţişăm oamenii (şi chiar animalele), corpurile noastră eliberează oxitocină, substanţă cunoscută drept „hormonul iubirii”. Acesta are rolul de a întări sistemul imunitar, a elibera durerea, a reduce stresul, a întări relaţiile dintre oameni şi chiar a reduce riscul bolilor de inimă. Deci, nu este de mirare că iubim îmbrăţişările.

Dincolo de aspectul fizic – Să ne întoarcem la întrebarea pe care o lansam la începutul articolului: Iubim la fel de bun animalele mai puţin drăgălaşe? Indiferent de răspunsul fiecăruia, noi vă îndemnăm să nu faceţi diferenţe. Nici noi nu suntem cei mai buni şi cei mai frumoşi oameni din lume şi, cu toate acestea, iubim să fim iubiţi!

Sursa: One Green Planet 

Autor: Iulia Albi