Elanul - cea mai mare specie din familia cerbilor

Distribuție și habitat

Alces alces, este cunoscut sub denumirea de elan, iar distribuția acestuia este în pădurile boreale ale emisferei nordice. Distribuția elanului este din Vestul Peninsulei Scandinave, Polonia, în sud-estul Cehiei, iar la est până în Siberia. Partea de sud a arealului se extinde către Ucraina, nordul Kazakhstanului, nordul Chinei și nordul Mongoliei. În America de Nord, elanii se găsesc în cea mai mare parte a Alaskăi și a Canadei și chiar imediat la sud de granița dintre Canada și Statele Unite.

În zona Munților Stâncoși arealul elanilor este extins către sud până în statele Utah și Colorado. Factorii care le limitează arealul în nord sunt hrana și straturile de zăpadă care depășesc 70 cm pe perioadă îndelungată. Climatele calde care au temperaturi peste 27 °C pentru mai mult timp le limitează arealul în partea de sud.

Elanii se găsesc într-o serie de habitate din regiunile nordice care sunt acoperite iarna cu zăpadă. Aceștia trăiesc în taiga și în pădurile din zona temperată inclusiv în tundra subalpină. Tipurile de păduri în care trăiesc elanii includ cele boreale, de foioase și mixte (conifere și foioase). Toate aceste păduri în care trăiesc elanii sunt preferate în stadiile incipiente ale dezvoltării. Incendiile, defrișările, inundațiile sau dezastrele provocate de ghețari cresc semnificativ cantitatea și calitatea hranei implicit a densității populației de elani.

Ca habitat, pe lângă păduri, elanii preferă și zone de pe lângă apă cum ar fi iazuri, lacuri, râuri și mlaștini care de asemenea au o concentrație mai mare a hranei lor preferate. Faptul că au organismul mare, nu pot transpira și căldura produsă în intestinul lor din cauza fermentației fac ca elanii să nu poată tolera temperaturi mai mari de 27 °C pentru mult timp.

Descriere

Elanii sunt cea mai mare specie din familia cerbilor și au picioare lungi și zvelte ce reușesc să le susțină greutatea corpului masiv. Gâtul este scurt și gros și împreună cu umerii prevăzuți cu cocoașă susțin capul masiv. Această specie de mărimea unui cal poate avea o înălțime de 2,3 m la nivelul umerilor, iar urechile sunt lungi de până la 25 cm.

Coada este greu de remarcat și măsoară între 8 și 12 centimetri. Una dintre caracteristicile specifice ale elanilor este reprezentată de botul lung și cărnos. Buza superioară o acoperă pe cea inferioară, iar între nări elanii au un petec triunghiular de piele neacoperită de blană. Pe partea inferioară a gâtului atârnă o bucată de piele îmblănită numită talangă ce poate sau nu să apară și la femele. Fără ca să aibă incisivi sau canini superiori, elanii trebuie să prindă plantele între un palat superior osos și incisivii inferiori.

Masculii poartă cele mai mari coarne întâlnite la mamifere, care pot cântări chiar și 35 kg. Coarnele cresc primăvara, iar în iarna următoare acestea cad. Cea mai mare anvergură a coarnelor înregistrată vreodată la elani este de 2,05 m.

Elanii au dismorfism sexual, masculii cântărind cu aproximativ 40 % mai mult decât femelele. Greutatea masculilor este cuprinsă între 360 și 600 kg, iar lungimile lor sunt cuprinse între 2,4 și 3,2 metri. Femelele cântăresc între 270 și 400 kg, iar lungimile lor sunt cuprinse între 2,3 și 3 m. Cea mai mare subspecie de elan, Alces alces gigas, se găsește în Alaska și are o greutate maximă de 771 kg la masculi și de 573 kg la femele.

De obicei, blana este de culoare închisă, maro închis către negru sau maro închis spre cenușiu, iar partea inferioară este mai deschisă la culoare. Subpărul lor, împreună cu restul blănii, izolează foarte bine împotriva frigului. Exemplarele tinere au blana maro roșcată și nu este tărcată ca la restul puilor din familia cerbilor. Firele de păr măsoară între 15 și 25 cm și sunt goale pe dinăuntru ducând la o izolare termică foarte bună.

Reproducerea

Elanii sunt poligami. Partenerii se atrag unul pe celălalt vocalizând sau marcând cu miros copacii. Elanii arată două tipuri de strategii de înmulțire: cei de tundră din Alaska formează haremuri, iar cei din taiga formează perechi tranzitorii. În cazul haremului cel mai mare mascul, cel dominant, încearcă să adune în jurul lui un grup de femele pe care le apără de ceilalți masculi. Ceilalți masculi contestă autoritatea masculului dominant pentru a dobândi dreptul de împerechere.

De obicei, masculii tineri, cu coarne mai mici, dau înapoi de la a confrunta masculul dominant, dar masculii cu puteri comparabile îl vor provoca la luptă. În cazul perechilor tranzitorii, masculul dominant stă cu o femelă și o apără de alți masculi până în momentul în care aceasta devine receptivă. După aceea masculul caută altă femelă care nu s-a împerecheat încă.

Perioada de împerechere a elanilor este în lunile septembrie și octombrie a fiecărui an. Perioada de estru la femele durează între 24 și 25 de zile, iar perioada în care este în călduri durează între 15 și 26 de ore. În cazul în care femela nu se împerechează în această fereastră de timp își va reîncepe estrul în aproximativ trei săptămâni.

Perioada de gestație durează aproximativ 231 de zile, iar femelele fată de obicei un pui, câteodată doi. Puii se nasc la o greutate aproximativă de 16 kg, iar în perioada în care aceștia sunt alăptați iau în greutate aproximativ 1 kg pe zi. Atât masculii cât și femelele ating maturitatea sexuală la doi ani, dar cu adevărat maturi vor deveni doar la patru sau cinci ani. La această vârstă femelele sunt la apogeul potențialului reproducător iar masculii au cele mai mari coarne.

Puii sunt îngrijiți doar de către femele timp de un an. Femelele caută locuri retrase pentru a făta puii și vor rămâne izolate până când puii vor fi înțărcați. Puii își caută și își urmăresc mama de la vârsta de trei săptămâni și sunt înțărcați la vârsta de cinci luni. Aceștia rămân împreună cu mama lor timp de aproximativ un an de la naștere, atunci când femela va da naștere următoarei generații.

Durata de viață

Cei mai mulți pui, jumătate sau chiar mai mulți, nu supraviețuiesc mai mult de șase săptămâni din cauza prădării de către urși și lupi. De îndată ce aceștia ajung la maturitate șansele de supraviețuire sunt mult mai mari. Femelele adulte au o rată de supraviețuire de aproximativ 95 %. Supraviețuirea masculilor este variabilă din cauza vânatului și a competiției dintre masculi.

Elanii adulți sunt în cea mai bună formă la vârsta cuprinsă între 5 și 12 ani, dar încep să sufere de artrită, tocirea dinților și alte probleme dentare precum și de alte boli începând cu vârsta de aproximativ opt ani. Destul de puțini elani ajung să supraviețuiască mai mult de 15 ani în sălbăticie, deși s-a înregistrat că o femelă a trăit până la 22 de ani. Apogeul reproductiv la femele este cuprins între vârstele de 4 și 12 ani, iar la masculi între patru și opt ani.

Comportament

Elanii sunt cel mai puțin socială specie dintre cervide, aceștia preferând să fie singuri cu excepția sezonului de împerechere. Elanii nu sunt teritoriali. În afara perioadei de împerechere, masculii și femelele sunt segregate sexual și trăiesc separat. Se crede că acest fapt este cauzat de diferențele nutriționale dintre sexe.

Elanii sunt cel mai activi la răsărit și la apus. În ciuda aparenței lor greoaie, elanii sunt capabili să alerge în liniște prin pădurile dese. Viteza maximă înregistrată la un elan a fost de 56 km/h, iar viteza susținută de 9,6 km/h. Înotători foarte buni, elanii, pot înota distanțe de până la 20 km cu o viteză de până la 9 km/h. Majoritatea timpului și-l petrec în zonele în care se hrănesc. Programul lor zilnic cuprinde căutarea locului în care să se hrănească, evitarea prădătorilor și rumegarea hranei. De obicei elanii nu migrează foarte mult, dar există populații care își schimbă zona în care se hrănesc în funcție de cât de favorabilă este hrana la un moment dat. Aceste migrații pot depășit distanța de 300 km la populațiile europene.

Teritoriul în care să hrănesc elanii variază între 3,6 și 92 km². În primul an de viață elanii ocupă cu mama lor același teritoriu în care se hrănesc și nu își stabilesc propriul teritoriu până la vârsta de doi ani. De obicei teritoriile în care să hrănesc masculii sunt mai mari decât cele ale femelelor. Tot pentru a se hrăni, unele populații de elani, migrează până la 180 km în America de Nord și până la 300 km în Europa de Nord-Est.

Comunicare și percepție

Elanii nu vocalizează atât de mult cât ceilalți membrii ai familiei cervidelor. Aceștia scot cele mai multe sunete în timpul perioadei de împerechere. Sunetul femelelor din timpul perioadei de estru cu care atrage masculii poate fi auzit la distanță de până la 3,2 km. Masculii scot un fel de mormăit pentru a curta femelele sau pentru a intimida alți masculi. Atât masculii cât și femelele pot scoate un sunet gutural și intens pe care îl folosesc că amenințare. Elanii mai comunică și chimic marcând copacii.

Masculii decojesc copacii de scoarță și își freacă frunțile în acel loc pentru a-și face cunoscută prezența față de femele. Vederea elanilor este slabă și aceștia par să depindă mai mult de miros și de auz, dar nu există studii care să confirme acest fapt. Auzul elanilor este foarte fin, datorat în mare parte suprafeței exterioare mari a urechilor. Urechile acestora sunt capabile să se rotească independent permițându-le să audă stereofonic. Simțul mirosului le este excepțional datorită suprafeței mari din cavitatea nazală, dotată cu milioane de receptori.

Alimentație
Elanii caută în principal tulpini și nuiele ale plantelor lemnoase în timpul iernii, iar vara frunze și muguri. 87 % din dieta populație de elani din Polonia constă în copaci și arbuști, în special brad. În America de Nord s-a observat că elanii consumă 221 de specii de plante, iar în Rusia 355, deși doar câteva dintre ele reprezintă o parte semnificativa a dietei lor.

Hrana preferată a elanilor este salcia. În Alaska salcia reprezintă aproximativ 94 % din hrana consumată în timpul iernii. Alte specii de plante pe care le consuma elanii sunt mesteacănul, plopul tremurător și brad. În timpul verii elanii consuma și vegetație acvatică deoarece se digeră foarte ușor și este abundentă în unele zone. Fiecare adult are nevoie de aproximativ 20 kg de hrană în fiecare zi.

Prădarea

Lupii, urși bruni sau grizzly, cei negri și pumele sunt prădătorii principali ai elanilor și mai puțin coioții și tigrii Amur. Prădătorii majori pot avea un așa impact asupra populațiilor de elani încât creșterea lor poate fi încetinită și ținuți sub control încât nu vor depăși capacitatea habitatului. Prădarea de către urși pare să fie mai intensă în timpul primăverii, atunci când puii sunt cel mai vulnerabili. Prădarea de către lupii esta mai mare în timpul iernii, atunci când zăpada este mare cat să împiedice mișcarea liberă a elanilor. Elanii se apără atât pe ei cât și pe puii lor într-o manieră agresivă folosindu-se de coarne și de copitele ascuțite.

Aspecte negative

Accidentele rutiere în care sunt implicați elanii reprezintă o adevarată problemă în țările în care aceștia își fac veacul.  În America de Nord aproximativ 3000 de accidente au loc anual, iar  doar în Suedia singură, în jur de 4500. 10-15 vieți omenești sunt pierdute din această cauză, iar pagubele materiale nu sunt deloc de neglijat. Elanii devastează și culturile agricole și distrug copacii tineri, având impact negativ asupra dezvoltării forestiere.

Conservare

În prezent, specia nu este amenințată cu dispariția, conform listei IUCN.  În Europa se estimează că trăiesc aproximativ 1,5 milioane de exemplare, iar în America aproape 1 milion. Chiar dacă elanii sunt vânați destul de intens în țările în care trăiesc, populatiile reușesc să se mențină la un efectiv care să nu le pună în pericol supraviețuirea.
 

Autor: Nicolae Hasegan