Câinele dingo australian - Canis lupus dingo

Cainele dingo este un lup, probabil un descendent al lupului indian (Canis lupus pallipes). In mod normal la acest mamifer se face referire ca fiind cainele salbatic australian, dar arealul acesta nu este restrictional doar la Australia si nici nu-si are originile acolo.
   
Cele mai timpurii cranii de dingo au fost descoperite pe teritoriul Vietnamului si au fost datate ca fiind vechi de aproximativ 5.500 de ani. Ramasite de dingo au mai fost descoperite si in Asia de Sud-est datate ca fiind vechi de 2.500 – 5.000 de ani, iar cea mai veche descoperire de fosile de dingo din Australia este de acum 3.500 de ani.
   
Originea exacta a cainelui dingo este neclara, dar cu certitudine acesta este inrudit cu lupii din sud-vestul Asiei si probabil au aparut in acea zona pe cand oamenii au inceput sa practice agricultura. Perspectiva din zilele noastre sugereaza ca rasele moderne de caini sunt de fapt o combinatie dintre mai multe rase de lupi domesticite in diverse momente si locuri. Pornind pe aceasta idee cainele dingo modern pare sa fie o rasa relativ pura, descendenta a uneia dintre cele mai timpurii domesticiri. Este probabil ca oasele asemanatoare cu cele de dingo vechi de 14.000 de ani gasite in Israel sau cele vechi de 9.000 de ani gasite pe continentele americane sa fie dovada relatiei dezvoltate intre oameni si lupi. Pe masura ce oamenii migrau acestia erau urmati de catre lupii semidomesticiti.

 

   

Cainii dingo moderni se gasesc in Asia de Sud-est, cel mai frecvent in petecele ramase impadurite si in Australia continentala, in special in partea de nord. Acestia au caracteristici comune atat cu lupii, cat si cu cainii moderni si au ramas mai mult sau mai putin neschimbati de la aparitie.
   
Cantarind intre 10 si 24 de kilograme, cainii dingo sunt mai mici decat majoritatea lupilor din emisfera nordica, dar au o constitutie atletica. Acestia masoara in inaltime intre 44 si 63 de centimetri la nivelul umerilor, iar lungimea corpului si a capului variaza intre 86 si 122 de centimetri. Culoarea blanii variaza, dar de obicei aceasta este roscata. Unele exemplare tind spre un roscat mai intens, altele spre galben, iar partea ventrala este de obicei mai deschisa la culoare. Cei mai multi caini dingo au alb pe piept, pe labe si pe varful cozii, iar unii pot avea botul negru.
   
Spre deosebire de cainii domestici, cainii dingo se inmultesc doar o data pe an, nu latra si au urechile ridicate permanent. Din punct de vedere temperamental, acestia sunt mai independenti decat cainii domentici, iar craniile lor sunt diferite, cu botul mai subtire si canini mai mari.
 
Cainii dingo nu au venit in Australia impreuna cu populatia aborigena acum 50.000 de ani, ci au venit adusi de catre comerciantii austronezieni cam in perioada in care au fost construite marile piramide din Egipt.

Cainele dingo s-a raspandit rapid, probabil cu ajutor din partea oamenilor ocupand in scurt timp tot continentul australian. Nu se cunoaste cu exactitate impactul ecologic suferit de introducerea cainelui dingo in Australia, dar se banuieste ca aceasta este responsabila pentru extinctia a foarte multor carnivore marsupiale printre care si cel mai mare pradator, lupul marsupial.
   
Aborigenii au adoptat cainele dingo ca animal de companie, folosit in special la vanatoare.
 
Cainii dingo pradeaza o varietate de animale, cele mai multe fiind mici-medii, dar si erbivore mari, daca este nevoie. In general, acestia traiesc in grupuri mici de exemplare inrudite, dar sunt capabili sa formeze haite mai mari si sa vaneze impreuna. Se crede ca acest fapt a oferit cainilor dingo un avantaj fata de carnivorele marsupiale, de obicei animale solitare, in timpul perioadelor secetoase, atunci cand prada se imputina.
   
   

 
Atunci cand Australia a fost colonizata de catre europeni cainii dingo au fost tolerati, chiar bineveniti. Situatia s-a schimbat rapid atunci cand cresterea oilor a devenit un segment important al economiei. Cainii dingo erau prinsi in capcane, impuscati sau otraviti, de multe ori fara sa se tina cont daca acestia apartineau populatiei aborigene sau nu. In anii 1880 s-a inceput constructia marelui gard australian. Acest gard era menit sa tina cainii dingo afara din zona relativ fertila din partea de sud-est a continentului, zona in care acestia au fost exterminati masiv pentru protejarea turmelor de oi din partea de sud-est a Queensland-ului. Marele gard urma sa aiba o lungime de 8.500 de kilometri prin tinutul arid, iar la aceea vreme era cea mai lunga structura construita de om. Constructia acestui gard a fost doar partial incununata de succes, cainii dingo inca se mai gasesc in partea de sud-est a continentului, dar a ajutat la reducerea pradarii in randul oilor. Pe de alta parte efectul pozitiv a fost contrabalansat prin inmultirea iepurilor si a cangurilor care prezentau concurenta la hrana oilor.
   
In ultimii ani, cainii dingo au avut parte de o reputatie proasta din cauza atacurilor acestora asupra oamenilor din Queensland. Cainii dingo sunt carnivore oportuniste care ataca prazi de la marimea unor soparle pana la oi si canguri. Spre deosebire de majoritatea cainilor salbatici, cainii dingo, nu formeaza haite ci stau in perechi sau formeaza grupuri mici de exemplare inrudite intre ele. Grupurile de caini dingo au teritorii bine definite, dar acestea se pot suprapune cu teritoriile altor grupuri.
   
Ca rezultat al incrucisarii cu rase de caini adusi de catre colonistii europeni, rasa pura dingo incepe sa dispara. La inceputul anilor 1990 aproximativ o treime din populatia salbatica de dingo din partea de sud-est a continentului era deja hibridizata si desi incrucisarea cu alte rase de caini este redusa in zonele indepartate, exctictia acestei subspecii este practic inevitabila.
   
  Asociatia Chinologica Australiana (The Australian National Kennel Club) recunoaste dingo ca fiind o rasa de caine si accepta inmultirea acestora in statele in care detinerea de caini dingo este permisa. Cele mai multe asociatii chinologice din lume, incluzand Federatia Chinologica Internationala, nu recunosc dingo ca rasa.
   
 

Autor: Nicolae Hasegan