"Oamenii" si protectia animalelor...

In randurile de mai jos, veti avea de-a face cu o intamplare reala. De care ne lovim zi de zi, pe care o observam, dar de cele mai multe ori, o ignoram, prea cuprinsi de egosimul care ne caracterizeaza specia. Fara sa ne dam seama ca, asa cum si noi avem nevoie, la cativa pasi de noi exista un suflet care avea nevoie, la randul sau, de nimic altceva decat un suflet.
Randurile de mai jos ne-au parvenit prin amabilitatea doamnei Marcela Lungu, presedintele asociatiei "Cutu, Cutu".


Un bloc cu 12 scari, zece etaje si 1000 de locatari, n-a vrut sa ajute un catel care a urlat langa el, ca din gura de sarpe, doua zile


"Comuna L14". Asa i se mai spune blocului L14 din Titan. Nimeni din cei 1000 de locuitori nu s-a simtit sa dea primul ajutor bietului caine calcat de masina. A urlat doua zile si doua nopti sub ferestrele lor, atat de tare incat se auzea si la blocurile invecinate, pe-o raza de 500 de metri. Facea o pauza de 15 minute si iar urla. Il durea ingrozitor ceva, se presupunea ca si-a rupt picioarele sau coloana. Timpul si banii, oboseala acumulata de la "celelalte cazuri", celelalte milioane de probleme care mai erau de rezolvat si mai ales supararea cumplita pe concetatenii mei ca nu vor sa miste un deget la astfel de nenorociri m-au facut sa inchid urechile la acele sunete cumplite. Nu mai suport sa ajut "numai eu" in zona, e oribil. Doua zile am rezistat, dar in a treia m-am apropiat de catel fara sa vreau si l-am auzit urland. Era sub o masina de-a locatarilor din bloc, fara apa si mancare langa el. L-am tras si la fiecare miscare urla. O femeie de 60 de ani s-a apropiat si s-a aplecat si ea.
-Locuiti in bloc?
-Da.
-Si ati incercat sa-i dati primul ajutor?
-Nu.
-De ce?
-Pai�, a inceput ea sa se balbaie, nu pot.
-De ce?
-Pai cum, singura?
-Cu vreun vecin.
-Nu se baga , mama, nimeni. Eu i-am dat mancare, uite colo castronelul.
Castronelul era la 7 metri distanta, gol.
-Trebuia neaparat sa-l ajutati, am continuat eu, imperturbabila.
-Am vorbit la ziare pentru el, mi-au zis ca e o tinerica draguta in zona, care ajuta toti cainii.
In acel moment am vazut rosu.
-Tinerica draguta sunt eu, iar doamnele stiu ca n-am putere sa-i ajut pe toti. Ele sunt asa zise "iubitoare de animale", adica in fiecare zi dau de mancare cainilor din zona tarabei. De ce nu l-au dus ele cu masina?? Au masina, au bani, toata ziua numai asta fac, fac bani, nu alearga sa dea banii pe caini.
Chiar si asa le-am carat si lor la doctor, in nenumarate situatii, cainii protejati, fiind bolnavi de jigodie, de raie, accidentati, pierzand uneori si cate 8-9 ore, evident, ore care n-au fost remunerate vreodata de cineva. Ele stiu. Si au tupeul sa apeleze la acelasi om, continuu! Ele au masina, dar cainii lor au fost carati cu autobuzul si tramvaiul. Foarte rar cu taxiul sau cu masina vreunei fundatii. Pana unde merge tupeul? Pana departe. Foarte departe. Se apeleaza la protectia animalelor ca la o vaca de muls si aproape niciodata ca la o baza de date utila unei faceri de bine.
I-am explicat doamnei ca nu am banii necesari de transport cu taxiul, de radiografie, de operatie si de cazare undeva. A zis naiv ca ea da 100.000. Ce sa faci cu 100.000?
A ramas ca ma mai gandesc si-o caut. Cum nu era loc de intors caci nimeni nu avea de gand sa miste un deget, m-am intors la caine. Femeia nu era de gasit. L-am pus intr-o cusca de transport dar toarta nu mai tinea si din cand in cand, cusca se prabusea, spre urletele disperate ale puiului. Doua doamne s-au impiedicat de mine si-au injurat soarta.
Le-am facut observatii ca trebuiau sa ma ajute pana in statie decat sa injure si s-au uitat iritate. Un sofer pe-o masina mare stationata se uita curios. L-am intrebat daca are drum spre zona in care vroiam sa ajung. Avea, dar a plecat singur. Cu chiu, cu vai, am ajuns in statie intr-un timp de 20 de ori mai mare decat in conditii obisnuite. Colegele de asociatii care aveau masina erau ocupate, dar m-au sfatuit sa apelez la Fundatia "Animaux sans frontiers". Am suit in autobuz si am coborat la cateva statii de unde am imprumutat niste bani. Nici oamenii de la care am imprumutat n-au vrut sa puna mana pe-o latura a custii, ca sa n-o mai scap si sa cada cu tot cu caine. Aveau de�facut piata, de mers pe la�bunici, de scris ceva la �calculator (urgente nu aveau). Am sunat la "Animaux sans frontiers" fara speranta deoarece acolo se fac din timp programari iar masina este extrem de solicitata. Am avut foarte mare noroc ca erau in zona cu masina si au venit imediat. Din acel moment, totul a luat o turnura fericita. Am ajuns imediat la Facultatea Spiru Haret si am facut radiografie, domnii de acolo fiind extrem de draguti in ceea ce priveste costul si diagnosticul. Ar fi costat mai mult, dar au inteles situatia. Avea doar labuta fisurata si pe jumatate dislocata. N-avea nevoie nici de operatie, in trei-patru zile si-ar fi revenit.
-Nu are coloana rupta? Ca urla ca din gura de sarpe!
-Daca avea coloana rupta, nu mai spunea nimic�
Am revenit si-am gasit loc unde sa fie cazat catelul.

Asa s-a mai terminat "un caz". Poate multi se mira ca protectia animalelor nu are masina si nici bani de operatii. Din pacate, asa se zbat multe asociatii din tara. Nu au timp sa se reculeaga dupa un caz ca urmeaza altul si altul, ca intr-un joc al ielelor. Nu au timp sa caute bani, nu au timp nici sa faca bani, asa cum fac mai toti cetatenii, 8 ore pe zi. Aveti impresia ca asociatiile sunt "sponsorizate" si se lafaie in bani. Sunt unii care nici nu stiu cum arata la fata "un sponsor". Uneori mai vine un om catre tine cu o suma derizorie, de 500.000 lei, 2 milioane, 10. Dar ce inseamna ea cand o cheltui imediat ( spre exemplu, ai cerut bani de vaccinuri sau de o publicatie si ai investit toti banii in ce-ai cerut? Raman vesnic altele, cheltuieli neacoperite. Chiar si la case mai mari, la adaposturi, situatia e tragica adesea, cu zile de frica ca nu ai bani de mancarea sutelor de caini a doua zi sau de salariul oamenilor, ori de plata benzinei care aduce painea. Am vazut persoane pe care le busea sangele ca nu aveau banii de mancare pentru adapost. Sau altii, de la asociatii cu buna faima, care se culcau cu stomacul gol dupa o zi de dus la sterilizari si tratamente caini si pisici. Oamenii vin sa ceara continuu ajutor "de la protectia animalelor" ca de la un serviciu de stat, sponsorizat de la buget. Nu contribuie cu nimic, nici macar ducand ei insisi din cand in cand, un caine la doctor. Cazul catelului care a urlat doua zile in fata unui bloc cu 1000 de oameni este pentru mine semnificativ. Niciodata n-am asteptat doua zile sa dau primul ajutor unui caine. Situatia de acum m-a edificat. Erau oameni in acel bloc care aveau caini. Am vazut chiar unul nefitos, plimband un caine de rasa comuna in lesa. Ce-o fi fost in capul lor cand zbiera bietul puisor? Sa cheme hingherii sa nu-l mai auda? Sa iasa si sa-l ajute? Avem un popor atat de abrutizat? Saracia nu e un motiv sa nu puna 10 oameni mana de la mana. Aceasta fiinta are si ea dreptul la viata. Ce-o fi in capul unora ca trebuie sa traiasca numai ei? Sau ca trebuie sa ajute doar "o tinerica"? Ce-o fi in capul lor? Tarate.

Azi catelul (e o ea) s-a vindecat complet, nici macar nu mai schiopateaza. E un caine "intr-o ureche" la propriu si la figurat, caci cineva a tinut sa-i taie o ureche si codita cand era mic. Are 6 luni. Ca orice pui, roade tot ce se poate in casa in care a fost primit (papuci, ziare), facand desigur o fata miloaga la fiecare cearta. Asociatia va suporta costul sterilizarii sale cand va fi adult. Promite mult ca adult, caci e un caine inteligent. A fost deparazitat si vaccinat si i se cauta un loc la curte. Daca intamplator aveti o curte goala sau mai aveti un loc si pentru el, ati fi ultima veriga din lantul celor care i-au facut bine in aceasta viata.
Putin sau mult? Eu zic ca mult si uneori totul pentru emblema de "om".

Lungu Marcela,
Asociatia "Cutu, Cutu"
021-3450946, 0726157498

05 septembrie 2005