6 tipuri de extincţii ale animalelor, despre care nu ştiam că există

Istoria vieţii pe Pământ este fragmentată de câteva evenimente de mari dispariţii în masă. În ultimii 500 de milioane de ani, s-au produs cinci astfel de fenomene majore care au dus, fiecare, la dispariţia a 50% până la 95% din biodiversitatea planetei. Recent, unii oameni de ştiinţă au avertizat că suntem în pragul unui al şaselea astfel de fenomen, de această dată produs din cauze antropice.

Folosind datele din prezent, savanţii au observat o rată de extincţie normală de două ori mai mare decât în trecut. Evenimentul global pe care noi, oamenii, l-am declanşat, elimină speciile cu o viteză de 15 până la 100 de ori mai mare. Iar o asemenea viteză a fost atinsă doar la dispariţia dinozaurilor, adică acum 65 milioane de ani.

Dar ce este, mai exact, extincţia? Dicţionarul Explicativ al Limbii Române ne oferă o explicaţie destul de sumară. El ne spune că, din punct de vedere ecologic, “extincţia reprezintă dispariţia unor specii de pe un teritoriu dat, având ca urmare restrângerea progresivă a arealului speciei”. Aici, adaugă că “se datorează“ (deşi noi am spune: este cauzat de…) “mai ales un factori antropomorfi, cum ar fi faptul că unele specii sunt intens vânate de către om”.

Dar ceea ce puţini dintre noi ştiu este că extincţia poate fi privită din mai multe puncte de vedere. Specialiştii susţin că există şase tipuri de extincţii ale animalelor.

Adevărata extincţie – apare atunci când nu mai este niciun dubiu că a murit chiar şi ultimul animal din acea specie. Această categorie include mai multe specii iconice precum pasărea Dodo (de unde şi expresia “mort, ca o pasăre Dodo”, porumbelul pasager, marele pinguin nordic, vaca de mare a lui Steller etc.

Extincţia ecologică – despre extincţia ecologică se poate vorbi în cazul speciilor care supravieţuiesc în captivitate – în zoo şi în spaţii aflate în îngrijirea oamenilor. În această categorie intră Scimitar Oryx, Papagalul Spinx, Alagoas curassow, animale despre care se mai spune că sunt “dispărute în sălbăticie”.

Extincţia locală – Extincţia locală apare în cazul animalelor care dispar dintr-o anumită zonă geografică, dar continua să trăiască în altele. Un exemplu potrivit în acest sens este castorul, care a fost vânat în Marea Britanie atât de mult, că în secolul al al XVI- lea era complet dispărut din această zonă.

Extincţia Wallacean – este numită după Alfred Russel Wallace, contemporan cu Charles Darwin, care a dezvoltat independent o teorie a selecţiei naturale. Ea se referă la speciile care sunt în mod eronat clasate ca extinse, din cauza ignoranţei specialiştilor cu privire la locul în care ele trăiesc. El spune că anumite animale pot fi mai de grabă pierdute, decât dispărute. Cel mai cunoscut exemplu este cel al peştelui Celacant, care a fost clasat ca animal dispărut, până când un nou exemplar a fost găsit în 1938, pe coastele Africii de Sud. Aceste redescoperiri oferă o speranţă pentru oamenii care îşi doresc ca anumite specii, precum tigrul Tasmanian sau Ciocănitoarea-de-Fildeş, să mai poată fi găsite.

Extincţia Linnaean – numită după Carl Linnaeus, părintele taxonomiei (se ocupa cu descoperirea, descrierea şi catalogarea organismelor), Extincţia Linnaean implică discrepanţa dintre numărul de specii descrise şi numărul de specii existente. Aici, extincţiile sunt din procentul reducerii habitatului pentru specii cunoscute şi necunoscute până acum. Acest tip de extincţie este susţinut/confirmat de miile de extincţii anuale.

Extincţia Lazarus – se referă la cazurile în care există speranţa reînvierii pentru animalele disărute, în ideea în care ADN-ul de specii dispărute ar putea exista în anumite specii de animale domestice. În noiembrie 2013, cercetătorii de la Universitatea din Newcastle, coordonaţi de paleontologul Michael Archer, au reuşit să cloneze o specie de broască dispărută în 1983. Proiectul s-a numit Lazarus şi a fost considerat una din cele mai bune invenţii ale anului 2013 de către publicaţia Time. Archer şi echipa lui au clonat cu succes o specie de broască australiană care naşte puii pe gură - Rheobatrachus vitellinus. Specia a dispărut din cauza bolii provocate de o ciupercă răspândită de oameni. Cercetătorii au conservat mostre de ţesut timp de 40 de ani şi au reuşit clonarea, prin metoda numită transplantare nucleară celulară somatică. Puii de broască astfel obţinuţi au trăit doar câteva zile. Archer este însă convins că acesta este un prim pas şi că marea victorie a proiectului Lazarus va fi clonarea unui tigru tasmanian.

Sursa: IFL Science

Autor: Iulia Albi